Linkuri accesibilitate

Traian Ungureanu

luni 19 august 2019

Calendar

Rădăcinile britanice ale blocajului prilejuit de Brexit sînt cum nu se poate mai simplu de dibuit. Marea Britanie e acea parte insulară a Europei care a fost tot timpul excepția, a dezvoltat instituții separate, de la sistemul de proprietate la sistemul electoral, și are o tradiție fără egal în materie de autonomie. Aceste date au garantat poziția critică a Marii Britanii față de sistemele dezvoltate în partea continentală a Europei și, înainte de orice, față de transformarea acestui spațiu într-o entitate tot mai asemănătoare cu un stat unic, după direcția imprimată progresiv de UE.

De aici încolo, însă, lucrurile nu mai țin de datele interne britanice. Refuzul elitelor politice, culturale, administrative și universitare britanice de a recunoaște o decizie luată prin vot popular e rezultatul unui conflict de clasă. Mai important, un conflict de clasă vizibil la nivel global. În Marea Britanie dar și în Europa continentală, în America de Nord și în alte zone de civilizație occidentală, societățile s-au rupt de-a lungul aceleiași linii.

Clasa conducătoare a renunțat complet la respectul față de clasa de jos. Elitele fac cu greu sau nu mai fac deloc față sistemului democratic în care politica stă pe principiul suveranității populare, adică pe capacitatea sistemului politic de a respecta mandatul dat de cei ce decid prin vot cine și cum conduce. Elitele au dezvoltat propria sferă de interese și valori și au remarcat, probabil la începutul anilor ’90, că nu mai au nevoie de cei cărora trebuie să le ceară votul. O noua realitate economică și tehnologică a făcut posibilă lărgirea piețelor și dezlipirea de condiționările locale.

O țară ca Marea Britanie, de pildă, poate folosi forța de muncă ieftină a Indiei, eliberîndu-se, astfel, de obligații politice față de fosta clasă muncitoare locală. În același timp, filozofia progresistă a drepturilor și compasiunii a făcut posibil importul în masă al unor populații de înlocuire, în majoritate migranți din lumea a treia, care sînt fidelizați și transformați în electorat fidel elitelor. Cert e că puterea și prosperitatea elitelor depind tot mai puțin măsură de consimțămîntul și munca claselor de jos.

Impresia după care elitele britanice au considerat decizia de ieșire din UE drept furt al unui avantaj ce le aparține e corectă. Un Brexit real care scoate Marea Britanie din UE, nu ia nimic de la alegători dar lasă elitele fără sistemul de relații, profit și autoritate care le asigura nenumărate avantaje. Elitele britanice consideră, deci, că a bloca Brexitul e un act obligatoriu care le conservă puterea pusă sub risc.

Urmarea e ceva ce se numește, în psihologie, disonanță colectivă: situația în care o persoană sau un grup susține și dezvoltă idei multiple, diferite și contradictorii. În această formulă de gîndire, elitele pot susține că fac politică democratică și, în același timp, pot nega bazele ultime ale democrației. Insistența cu care elitele și discursul principal al mediilor de informare repetă un discurs fals în timp ce realitatea trimite în direcție contrară e un simptom generalizat în lumea occidentală.

Această configurație care transformă iluzia în realitate și invers e de găsit și în discursul britanic în care politicienii susțin că lucrează la Brexit, în timp ce îl sabotează și în discursul elitar american care susține că Președintele Trump nu e legitim sau e un agent străin, în timp ce rezultatul votului și al anchetelor oficiale spun că lucrurile stau pe dos. În aceeași situație se află și Uniunea Europeană care a dezvoltat, chiar, o obișnuință din a nega sau răsturna rezultatul votului popular.

Așa cum au arătat-o în ultimii 20 de ani cazurile Franței, Irlandei, Olandei și Marii Britanii, UE respectă rezultatul referendumurilor pe care le cîștigă și cere sau obține repetarea referendumurilor pe care le pierde. Sursa acestei despărțiri de realitate e, peste tot, una și aceeași: desprinderea de ceea ce era, odinioară, masa electorală a unei națiuni și certitudinea că elita deține un mecanismul care permite viața dincolo de realitatea internă. Într-adevăr, lucrurile stau chiar așa. Sistemul de comunicații, comerț și valori extins la nivel global permite viața autonomă a grupurilor elitare. Problema e că majorități sociale largi au rămas pe dinafară și continuă să trăiască în statele conduse de elitele ce și-au mutat intersele și sfera de lucru în sfera globală. În această situație, conflictul e total.

Democrația continuă să oblige elitele să ceară votul societăților pe care le-au părăsit, dar interesle de grup le îndeamnă să nesocotească dorințele celor ce au, în continuare, dreptul să le manifeste legal. Democrația devine, în acest fel, o povară pentru grupurile de la vîrf și un rezervor de resentimente pentru grupurile de jos. Brexit și situațiile similare din alte state occidentale sînt doar începutul unei ciocniri care va continua pentru mult timp, în forme astăzi imprevizibile. Marea clarificare e departe, dar curtează, deja, comportamente radicale. În primul rînd, extremismul. Sus, unde elitele au decis să dejoace regulile sistemului democratic. Și jos, unde oamenii de rînd sînt tot mai tentați de reacții radicale la urna de vot și în stradă.

Aproape inevitabil, conflictul se va solda cu mutații grave,. Elitele încearcă să sucească gîtul expresiei populare și, în consecință, sporesc măsurile restrictive în opinia publică, pe net și chiar în sfera privată. În același timp, mișcări politice radicale anti-sistem cîștigă simpatie și țintesc eliminarea uzanțelor democratice automate.

Dacă există, între faptele și lucrurile vremurilor noastre, ceva ce tinde spre infinit, atunci nu poate fi vorba decît de Brexit. Acum doi ani și jumătate, pe 23 iunie 2016, cetățenii britanici cu drept de vot au fost chemați la referendum. Guvernul britanic a cerut o lămurire. Ce vor cetățenii britanici: rămîne Regatul Unit în UE sau pleacă? Votul liber și legal al cetățenilor britanici a decis că Regatul Unit trebuie să părăsească UE. Rezultatul final a fost destul de strîns: 52% au spus Da și 48% au spus Nu. Dar votul a fost exprimat în cadrul unui referendum, adică la un tip de alegeri unde lucrează logica binară: ori/ori. Prin urmare, dimensiunile diferenței spune ceva dar nu decid. Și un vot în plus e suficient. Marea Britanie a luat o decizie clară.

Urmînd regulile elementare ale democrației, lămurirea cerută a fost transmisă de alegători guvernului care urmează să o transforme în fapt. Din acest punct, nu s-a mai auzit și nu se mai știe nimic de decizia alegătorilor. Imediat după ce alegătorii au votat și au ieșit, în scenă a intrat guvernul. De doi ani și jumătate, Guvernul și Parlamentul au plonjat într-un labirint din care nu mai pot și, foarte probabil, nu mai vor să iasă. Decizia clară de la referendum a dispărut. Nimeni n-o mai socotește clară și obligatorie. Nimeni nu mai lucrează pentru a o pune în aplicare. Mai mult, majoritatea membrilor Guvernului și ai Parlamentului susțin că decizia alegătorilor e altceva decît au decis alegătorii.

Toată lumea susține că lucrează zi și noapte pentru a duce la bun sfîrșit Brexitul, dar înțelege prin Brexit orice altceva decît au hotărît alegătorii. S-a ajuns, astfel, într-o situație revoltătoare și fără recurs. Stăpînirea refuză să pună în aplicare hotărîrea alegătorilor, în timp ce transmite alegătorilor că nu face altceva decît să le pună în aplicare dorința. Primul Ministru Britanic repetă că nu va avea odihnă pînă nu va scoate Regatul Unit din UE și își sprijine declarațiile pe un Acord, negociat cu UE, în care scrie clar că Regatul Unit rămîne parțial în UE. Și Parlamentarii susțin că nu vor altceva decît despărțirea de UE dar cer și perfectarea uniunii vamale cu UE care ar ține Regtul Unit sub regulile UE. Alți Parlamentari care susțin, deasemenea, că vor despărțirea de UE decisă prin referendum de alegători cer organizarea unui al doilea referendum care ar urma să dea verdictul final, anulînd, practic, primul referendum pe care tot parlamentarii susțin că îl respectă. După nenumărate propuneri și voturi, Parlamentul și Guvernul nu au căzut de acord. De fapt, nu au căzut de acord în ce fel anume să înlocuiască decizia alegătorilor cu soluția contrară.

Confuzia a atins un grad labirintic de complicație. Publicul larg a pierdut, demult, șirul și nu mai urmărește spectacolul. Orice a devenit posibil și nimic nu mai e de neconceput. Ultimul record a fost bătut marți, cînd Primul Ministru Conservator, Theresa May, a anunțat că vrea o soluție construită împreună cu parlamentarii laburiști din opoziție. Cu alte cuvinte, liderul Conservatorilor și-a lăsat în urmă propriul partid și se bazează pe sprijinul opoziției, care susține că vrea să respecte voința alegătorilor britanici și propune un Brexit bazat pe uniune vamală sau un al doilea referendum, adică orice altceva decît ce au votat alegătorii.

Așa arată siutația în acest moment. Ea cuprinde nenumărate ipoteze sofisticate și o singură certitudine: voința alegătorilor nu mai e în joc. Ea a fost respinsă sub cele mai felurite pretexte și cu cele mai subtile tehnici. Îndată ce a încăput pe mîinile politicienilor, decizia alegătorilor a încetat să mai existe. Adevărat, o minoritate - poate 15% din parlamentari și miniștri - continuă să se opună și să ceară respectarea voinței alegătorilor. Dar acest grup e insuficient. Majoritatea politicienilor nu vor să se despartă de UE și refuză să aplice decizia luată de alegători. S-ar părea că sîntem în fața unei neînțelegeri locale, a unui accident provocat de circumstanțe strict britanice. Pînă la un punct, așa e. Dar numai pînă la un punct. Marele spectacol din Marea Britanie e parte a unei realități globale.

Încarcă mai mult

XS
SM
MD
LG