Marius Stan

Scriitorul Anatoli Naumovici Rîbakov (pseudonim al lui A. N. Aronov) s-a născut pe 14 ianuarie 1911 în orașul ucrainean Cernigov, în familia inginerului Naum Borisovici Aronov și soției acestuia, Dina Avraamovna Rîbakova. Opt ani mai târziu, aveau să se mute la Moscova chiar pe strada Arbat, la numărul 51, loc magic descris ulterior de Rîbakov în povestirile și romanele sale.

Copilăria lui Rîbakov reflectă viața marelui oraș în anii ’20. Aici, la Moscova, în zorii formării primelor organizații, tânărul Anatoli a fost făcut pionier. Și tot aici a studiat la pe atunci faimoasa școală Lepeșinski și a devenit membru al Comsomol-ului (Uniunea Tineretului Comunist), obținând, pe alături, și primele slujbe.

În 1930, Rîbakov a fost admis la Institutul Inginerilor de Transport din Moscova, calificându-se ulterior ca inginer de automobile. În noiembrie 1933, în calitate de student, a fost arestat și condamnat la trei ani de exil intern pentru „agitație și propagandă contrarevoluționară”. Această experiență l-a transformat și, într-un fel, dezrădăcinat, alegând la finalul exilului impus să rătăcească prin URSS, preferând joburi mărunte ce nu presupuneau prea multe informații și chestionare de completat.

A venit, însă, războiul și Anatoli Rîbakov a fost și el mobilizat. Așa se face că, între 1941 și 1946, a activat în unitățile auto ale armatei, a participat la bătălii pe varii fronturi, de la apărarea Moscovei, la îngenuncherea Berlinului. Deși începuse războiul ca soldat de rând, Rîbakov l-a terminat cu titlul de inginer senior al gărzilor militare, ocupând chiar postul de șef al serviciului auto al Corpului 4 de pușcași de Gardă al armatei sovietice.

Rîbakov a fost demobilizat în 1946 și s-a întors, în sfârșit, la Moscova, acolo unde și-a început propriu-zis și activitatea literară (mai întâi, cu scurte povești de aventură pentru cei tineri). Prima lui proză pentru adolescenți, Pumnalul, a apărut în 1948, cu o continuare numită Pasărea de bronz, în 1956. Principalele piese de rezistență ale operei sale rămân însă romanele Nisip greu (1978) și Copiii din Arbat (1987).

Nisip greu a fost și primul roman care a abordat pe larg chestiunea vieții evreiești de-a lungul perioadei sovietice. Publicat prin canalele oficiale, a trebuit să treacă, bineînțeles, printr-o atentă cenzură și a suferit, probabil, pe mai multe paliere. A devenit însă foarte popular și, în contextul emigrației evreiești și a propagandei anti-sioniste, a căzut ca o revelație.

Copiii din Arbat au văzut lumina tiparului prin revista Drujba narodov (Prietenia popoarelor), abia în 1987. Odată cu serializarea trilogiei, tirajul revistei a crescut amețitor, depășind un milion de exemplare. Alături de Căința lui Abuladze, Copiii din Arbat au devenit simbolul cultural al perestroikăi și i-au atras lui Anatoli Rîbakov o faimă globală.

Bazat pe experiența personală a autorului, romanul reconstituie soarta și atmosfera din jurul generațiilor irosite în falimentarii ani ’30, în vremuri de mari pierderi și tragedii. Ceea ce face Rîbakov aici este să dezvăluie mecanismul din spatele puterii totalitare și, la final, să încerce să înțeleagă un fenomen politic numit stalinism.

În Copiii din Arbat, Rîbakov ne oferă și ceea ce crede el că reprezintă opiniile lui Stalin despre dușmani și colaboratori: Viaceslav Molotov era greu de cap; Lazar Kaganovici maleabil; Kliment Voroșilov era un tip potențial capabil să dezerteze din tabăra lui Koba, însă pe care te poți bizui, deoarece îi detestă la fel de tare pe intelectualii militari de tipul Mihail Tuhacevski; Sergo Ordjonikidze, Stanislav Kosior, Valerian Kuibîșev și Jānis Rudzutaks nu erau deloc de încredere; Zinoviev și Lev Kamenev erau niște mincinoși, trișori și ipocriți; Nikolai Buharin căuta să se alieze cu Kamenev; Andrei Vîșinski era abject, însă complet la mâna lui Stalin din cauza trecutului său menșevic; boșii NKVD, Genrih Iagoda și Nikolai Ejov, erau periculoși, dar neutralizați de ura lor reciprocă; Maxim Gorki a părut să încline spre liberalismul mic-burghez, era însă util ca figură care îi poate ralia pe intelectuali în sprijinul regimului; Abel Enukidze era un intrigant ce încearcă să strecoare dubii cu privire la importanța prerevoluționară a lui Stalin pentru partid.

În 1934, teroarea a devenit brusc politică de stat. Nu mult după, aveau să înceapă și primele procese-spectacol. Inginerii erau dați afară și executați pentru sabotaj. Rîbakov ne înfățișează vestea asasinării lui Serghei Kirov prin cuvintele unui bătrân bolșevic aflat în exil, adresate mai tânărului erou: „Oricine o va fi făcut, Sașa, îți pot zice cu deplină convingere că urmează vremuri întunecate”. Și așa a și fost.

Poate că lumea s-ar fi așteptat ca studenții la Drept despre care scrie Rîbakov să aibă o reacție față de toate acestea, să simtă ceva. Nici vorbă. În povestea lui Rîbakov, studenții nu arată vreo teamă. Eroul lui, Sașa Pankratov, secretar al organizației comsomoliste locale, crede că poate glumi în gazetele de perete pe seama muncitorilor de șoc. El nu realizează că glumele sale, alături de sprijinul acordat unui director adjunct acuzat de sabotaj, îl vor condamna, în cele din urmă, la închisoare.

Această atmosferă de totală naivitate printre tinerii moscoviți ai vremii este descrisă foarte precis de Rîbakov. Credeau că problemele, câte există, există doar pentru cei mai în vârstă, și nu și-au dat seama de dimensiunea pericolului decât atunci când, în 1936, epurările le răpeau câțiva dintre profesori. Fără vreo cale de-a proba cele prezentate la procese, se gândeau că mai venerabilii erau, probabil, uneltitorii. Alături de eroul lui Rîbakov, toți au crezut în propriul lor viitor până în chiar momentul exilului în Siberia...

Născut pe 12 ianuarie 1949, Haruki Murakami aparține unei generații cu totul diferită de cea a lui Yukio Mishima (1925–1970) sau Yasunari Kawabata (1899–1972). Vorbim aici de un autor despre care se știe că petrece mai mult timp în afara Japoniei, în țări precum Italia sau Grecia, de un scriitor care, în afara romanelor sale, se îndeletnicește cu scurte povestiri și eseuri, precum și cu traduceri din Scott Fitzgerald, Raymond Carver sau Truman Capote.

Asemeni câtorva dintre contemporanii săi japonezi, Murakami nu este interesat nici de frumusețe, nici de permanență, o „recuzită” literară urmărită cu multă convingere de predecesorii lor. Sărbătoritul zilei este cu mult mai profund imersat în literatura modernă americană și toate aceste opere (din anii ’20 încoace) au devenit temelia sa literară. Tot el creditează Marele Gatsby drept sursă de inspirație pentru tot ce a scris.

Alți autori, precum Kawabata sau Sōseki Natsume, sunt discutați foarte rar în legătură cu literatura lui Murakami. La rându-le, lecturile sale predilecte sunt din Vonnegut, Capote, Raymond Chandler, Updike, Salinger, Cheever sau Thomas Pynchon, nu din autori niponi. Este, totodată, și un mare devorator de literatură SF.

În căutarea oii fantastice, romanul care i-a clădit reputația internațională, reprezintă, în multe privințe, o altă dovadă a acestei influențe americane. De altfel, așa cum a admis chiar Murakami, cartea se bazează pe subiectul unuia din romanele lui Raymond Chandler (Rămas bun pentru vecie). Murakami s-a folosit mereu de moștenirea literaturii moderne americane și de stilurile și modurile ei de operare. Eforturile sale trădează o caracteristică tipică scriitorului modern: conștiința de sine! În acest sens, autorul japonez își explică și analizează adesea propriile scrieri, numindu-și cu subiect și predicat influențele.

Traducerile ficțiunii americane în limba japoneză înseamnă pentru el o altă modalitate de a imersa în literatura americană și de a introduce toate aceste opere publicului nipon. A pune engleza lui Chandler în morfemele atât de speciale ale limbii materne reprezintă o provocare suplimentară, pe care Murakami pare s-o accepte cu bucurie. Parte din faima acestui autor în lumea occidentală se datorează, cu siguranță, traducerilor, transformate ele însele într-o „artă” murakamiană.

Haruki Murakami este de departe cel mai bine vândut autor din Japonia și unul din cei mai „alintați” în lumea literară americană (obținând de-a lungul timpului joburi și burse la Princeton, Harvard, Tufts, etc.). Cifrele vânzărilor sale nipone sunt cu adevărat impresionante, într-o țară care păstrează încă anumite coduri sociale conservatoare în privința sexului, căsătoriei ori stimei pentru superiorul ierarhic. Pentru cititorul japonez, literatura lui Murakami devine astfel o oglindă a unei alte Japonii, a uneia „pe stil american”.

Cel care împlinește astăzi 73 de ani a scris și câteva scurte povestiri admirabile, cum ar fi The Elephant Vanishes, alegorii de relație apărute serial în The New Yorker. Toate povestirile sale reprezintă adevărate giuvaere literare și o căutare permanentă a principiului „unității”, chiar dacă elefantul și îngrijitorul său mai și dispar, iar „armonia” degenerează în absurd și nimicnicie.

Romanele lui Haruki Murakami sunt, însă, o cu totul altă poveste. Cinice, de un umor sec, denotând—cel puțin în cele două romane ale sale care l-au „ancorat” în America, În căutarea oii fantastice (1989) și La capătul lumii și în țara aspră a minunilor (1991)—un melanj de cyberpunk, absurdism și detectiv noir.

Cadrele sunt alcătuite aproape exclusiv din accesorii apusene, iar personajele au toate gusturi occidentale. Nimic din acele mașini karaoke, nimic din localurile Pachinko, whisky-urile Suntory sau băuturile grupului DyDo... doar Coca-Cola, Jack Daniels și nenumărate aluzii la filmele, literatura și muzica Occidentului. Lumea romanelor lui Murakami doarme în paturi, închizând cercul ciudățeniilor acestei Japonii paralele.

Ceea ce trebuie înțeles aici este faptul că aceste romane au fost scrise din perspectiva unei generații ajunsă la maturitate în anii ’60 și ’70. În afara unor scurte și foarte volatile răbufniri studențești generate de resemnarea tratatului de securitate dintre Statele Unite și Japonia (vezi Protestele Anpo, definitorii pentru stânga postbelică niponă), cei mai mulți tineri japonezi îmbrățișaseră cultura americană ca simbol al societății libere.

Chiar și într-un context istoric adecvat, Japonia lui Murakami sună de multe ori nenatural. Spre finalul romanului La capătul lumii și în țara aspră a minunilor, protagonistul se arată dezamăgit că trebuie să închirieze o Toyota în locul unui model european „deștept”. Ascultă o casetă Bob Dylan și meditează la o fostă iubită: „Cine s-ar fi gândit că o dulce fetișcană de șaptesprezece ani, fană J. D. Salinger și George Harrison, ar putea trece prin asemenea transformări”. Occidentalismele imaginii, vorbirii și gândirii domină într-atât de tare încât unora din cititorii niponi le apar cu totul străine.

Murakami și-a retezat toate rădăcinile literare și a adoptat in corpore televiziunea, filmul și muzica americană, declarând în câteva rânduri că n-a mai citit un roman japonez din adolescență. Pentru unii ar putea suna ca o trădare inimaginabilă, însă ea exprimă trauma profundă a multora din artiștii și intelectualii niponi, chiar și la o a doua generație după război.

Instruindu-se permanent, Murakami a reușit să creeze în cei 73 de ani de viață o nouă specie de ficțiune internațională. Pentru mulți, ceea ce face romanele lui Haruki Murakami într-atât de „apetisante” este modul în care reușesc să atingă o coardă comună claselor de mijloc niponă și americană. Prin Murakami, avem dovada supremă că japonezii nu mai scriu doar pentru ei înșiși ori după anumite așteptări prescrise.