Alegerile politice şi-au pierdut aura de mecanism al democraţiei
Ziua votului pentru alegerile europarlamentare a coincis cu duminica în care la Loteria Naţională se juca o sumă cu multe zerouri, a doua ca mărime din istoria jocului. Spre deosebire de loterie, alegerile au atras puţină lume, oamenii socotind că, indiferent de ce iese din urne, câştigul intră în contul altora.
Alegerile parlamentare de anul trecut i-au vindecat de încredere şi pe inocenţii incurabili, căci au adus în coaliţia guvernamentală două partide care se desfiinţaseră reciproc în timpul campaniei electorale. Şi iată că, de jumătate de an, cele două partide vorbesc aceeaşi limbă atunci când este vorba să-şi distribuie roluri bine plătite în economia românească. Şi s-au înţeles la fel de bine când a fost vorba să renunţe la promisiunile făcute în campanie pentru a câştiga votul credulilor.
Alegerile politice şi-au pierdut aura de mecanism al democraţiei. Prea multe au fost situaţiile în care ziua alegerilor a devenit un fel de bacanală, când ordinea firească a lumii, legile, raportul dintre oameni se răstoarnă. În ziua alegerilor se merge cu alaiul la vot, sute de inşi sunt trimişi să facă navetă electorală cu microbuzul închiriat de primărie. La Birourile electorale se adună plângerile dar nimeni nu dă în brânci să le verifice şi să-i pedepsească pe cei prinşi în flagrant. Nepăsarea justiţiei face ca sistemul electoral românesc să se bazeze tot mai mult pe mită. Mita a devenit un obicei al locului şi nu mai miră pe nimeni. Pare chiar legitimă.
Politicienii care vor pe liste, îşi mituiesc partidul, cumpărându-şi locul pe buletinul de vot. Apoi se scobesc prin buzunare, prin puşculiţele partidului sau ale bugetului local, pentru a unge cu bani capcana în care vor aluneca alegătorii printre mititei, bere, excursii, pixuri, tricouri, televizoare. Unii politicieni nu se sfiesc să plătească votul cu banii jos. Dacă nu mai au bani se folosesc de promisiuni. Promit că vor da mita într-un timp anume: salarii şi alocaţii mai mari, la fel şi sporurile. De multă vreme, zgomotul de fond al universului politic românesc este foşnetul banilor.
Aşa se explică de ce numărul celor care şi-au cumpărat un bilet la loto a fost mai mare decât al celor care au mers la vot. Politica a început să nu mai aibă nici un sens şi nici o miză pentru omul care ştie că votul băgat în urnă este o investiţie în bună-starea altora şi nu în câştigul unei doctrine sau al unei idei democratice. Pentru mulţi, şansele de câştig ale unui bilet la loterie, aşa mici cum sunt, par mai mari decât cele ale biletului de vot.
Chiar dacă s-a spus nu odată că votul este şi el un fel de loterie, oamenii se duc cu mai mult interes şi dăruire să-şi completeze biletul de loto decât să ştampileze buletinul de vot. Nici nu era prea greu de ales. Pentru că aveau, pe de-o parte, un câştig imens, mai mare decât tot câştigul pe zece vieţi, şi, pe de alta, un câştig simbolic, pentru nişte indivizi prinşi într-o luptă ale cărei reguli nu mai sunt demult pe înţelesul omului de rând.
Alegerile parlamentare de anul trecut i-au vindecat de încredere şi pe inocenţii incurabili, căci au adus în coaliţia guvernamentală două partide care se desfiinţaseră reciproc în timpul campaniei electorale. Şi iată că, de jumătate de an, cele două partide vorbesc aceeaşi limbă atunci când este vorba să-şi distribuie roluri bine plătite în economia românească. Şi s-au înţeles la fel de bine când a fost vorba să renunţe la promisiunile făcute în campanie pentru a câştiga votul credulilor.
Alegerile politice şi-au pierdut aura de mecanism al democraţiei. Prea multe au fost situaţiile în care ziua alegerilor a devenit un fel de bacanală, când ordinea firească a lumii, legile, raportul dintre oameni se răstoarnă. În ziua alegerilor se merge cu alaiul la vot, sute de inşi sunt trimişi să facă navetă electorală cu microbuzul închiriat de primărie. La Birourile electorale se adună plângerile dar nimeni nu dă în brânci să le verifice şi să-i pedepsească pe cei prinşi în flagrant. Nepăsarea justiţiei face ca sistemul electoral românesc să se bazeze tot mai mult pe mită. Mita a devenit un obicei al locului şi nu mai miră pe nimeni. Pare chiar legitimă.
Politicienii care vor pe liste, îşi mituiesc partidul, cumpărându-şi locul pe buletinul de vot. Apoi se scobesc prin buzunare, prin puşculiţele partidului sau ale bugetului local, pentru a unge cu bani capcana în care vor aluneca alegătorii printre mititei, bere, excursii, pixuri, tricouri, televizoare. Unii politicieni nu se sfiesc să plătească votul cu banii jos. Dacă nu mai au bani se folosesc de promisiuni. Promit că vor da mita într-un timp anume: salarii şi alocaţii mai mari, la fel şi sporurile. De multă vreme, zgomotul de fond al universului politic românesc este foşnetul banilor.
Aşa se explică de ce numărul celor care şi-au cumpărat un bilet la loto a fost mai mare decât al celor care au mers la vot. Politica a început să nu mai aibă nici un sens şi nici o miză pentru omul care ştie că votul băgat în urnă este o investiţie în bună-starea altora şi nu în câştigul unei doctrine sau al unei idei democratice. Pentru mulţi, şansele de câştig ale unui bilet la loterie, aşa mici cum sunt, par mai mari decât cele ale biletului de vot.
Chiar dacă s-a spus nu odată că votul este şi el un fel de loterie, oamenii se duc cu mai mult interes şi dăruire să-şi completeze biletul de loto decât să ştampileze buletinul de vot. Nici nu era prea greu de ales. Pentru că aveau, pe de-o parte, un câştig imens, mai mare decât tot câştigul pe zece vieţi, şi, pe de alta, un câştig simbolic, pentru nişte indivizi prinşi într-o luptă ale cărei reguli nu mai sunt demult pe înţelesul omului de rând.