Supărat pe jurnalişti, pe comentatori şi pe politicieni, Köhler s-a plîns de lipsă de respect faţă de funcţia pe care o ocupă în stat.
În jurnalul său de corespondent de astăzi, William Totok ne vorbeşte despre un preşedinte care nu a înţeles că asumându-şi o funcţie publică se află în vizorul tuturor, al simpatizanţilor dar şi al contestatarilor.
Demisia preşedintelui federal german, Horst Köhler, a fost un gest neaşteptat şi şocant. Nimeni nu se aştepta la aşa ceva. Justificarea pe care a prezentat-o Köhler luni nu a sunat prea convingătoare. Supărat pe jurnalişti, pe comentatori şi pe politicieni, Köhler s-a plîns de lipsă de respect faţă de funcţia pe care o ocupă în stat. Este o justificare ciudată, fiindcă fostul şef al Fondului Monetar Internaţional, totuşi, a fost una din personalităţile politice germane care s-au bucurat de multă simpatie şi înţelegere din partea populaţiei. O frază nefericită, rostită într-un interviu radio, a declanşat cîteva reacţii critice. Contrareacţia prezidenţială s-a materializat într-o rectificare. Cu asta conflictul putea să se încheie.
Se pare, însă, că funcţia pe care o deţinea îl depăşea pe Horst Köhler. Poate chiar a aşteptat să se ivească o ocazie pentru a renunţa la preşedinţie şi a se retrage în viaţa privată. Acceptînd însă o candidatură prezidenţială, Köhler trebuia să ştie că a fi preşedintele unei ţări înseamnă că îşi asumă conştient responsabilităţi deosebite. (Primul mandat, de 5 ani, al lui Köhler a început în anul 2004, cel de-al 2-lea anul trecut.)
Un preşedinte nu este infailibil. El nu este Papa de la Roma, care pretinde că nu poate greşi, fiindcă este reprezentantul lui Hristos pe pămînt. Un preşedinte este tot cetăţean. Un cetăţean, însă, care are o responsabilitate mai mare decît vînzătoarea dintr-un magazinul alimentar. El este o persoană publică. Şi o persoană publică trebuie să ştie că este supusă şi criticilor (indiferent de natura lor). Asumîndu-şi o funcţie publică preşedintele ştie că se află în vizorul tuturor, al simpatizanţilor şi al contestatarilor săi. Uneori, preşedintele trebuie să fie indulgent faţă de criticii săi, chiar dacă aceştia dau dovadă de intransigenţă sau chiar lipsă de respect. Köhler nu a înţeles asta şi a eşuat.