Puţinele acţiuni în justiţie pentru încălcarea dreptului la viaţa privată se datorează şi confuziei frecvente cu lezarea demnităţii şi onoarei.
Viaţa privată a cetăţeanului din Republica Moldova este pusă la adăpost prin cel puţin două documente - legea privind libertatea de expresie şi codul deontologic al jurnaliştului.
Traducând din limbajul normei legale, pe înţelesul juriştilor, Vladislav Gribincea, preşedintele Centrului de Resurse Juridice, explică astfel regula generală de care ar trebui să se conducă jurnaliştii atunci când este vorba, de exemplu, despre viaţa privată a unui funcţionar public:
“Publicul are dreptul să intervină în viaţa privată a funcţionarului pentru a afla anumite informaţii de interes public, altul decât curiozitatea. Deci, trebuie să existe un interes public, dar aceasta nu înseamnă o simplă curiozitate pentru a cunoaşte anumite informaţii din viaţa privată.”
Un exemplu invocat de avocat este cel al articolului recent dintr-o publicaţie de la Chişinău care a dezvăluit că familia naşului de cununie al premierului moldovean, proaspăt numit şef la cadastru, a devenit proprietara unei companii de construcţii cu un venit anual de 25 mln. de dolari:
“Veniturile sunt aspect de viaţă privată atît timp cît nu trezesc un interes public. Pentru o persoană obişnuită din RM cred că ar fi destul de interesant să afle că un funcţionar care lucrează de mult timp pentru stat şi are venituri modeste îşi poate permite să fie foarte bogat, fără ca aceaste chestiuni să fie declarate. Cred că în situaţia RM articolul este justificat şi aici îmi aduc aminte de o cauză franceză la CEDO, când un top-menager al unei companii cu capital majoritar de stat a cerut prin judecată interzicerea difuzării declaraţiei sale pe venit. CEDO a respins cereea spunînd că există un interes public faţă de informaţia ce venituri are managerul unui companii de stat.”
Când este vorba despre cetăţeanul simplu, lucrurile se schimbă, spune la rândul său Ludmila Andronic, preşedinta consiliul de presă, instituţie abilitată să monitorizeze respectarea eticii de către jurnalişti:
“Jurnalistul trebuie să se îngrijească să nu ofere detalii din viaţa privată a unui cetăţean atunci când el nu este persoană publică. Este, dacă vreţi, o sfinţenie pentru jurnalist să nu divulge date cu privire la condiţiile de trai, relaţiile din familie, venituri, conflicte, relaţiile sale personale, condiţia lui financiară, condiţia de viaţă, statutul social, felul cum şi-l construieşte el. La fel, este o sfinţenie viaţa privată a minorului şi a victimei unor abuzuri, care nu trebuie să devină prin intermediul jurnalistului subiect de discuţie şi sub alte aspecte – cine sunt rudele, de unde este victima, a mai avut probleme sau nu. De protecţie trebuie să se bucure cei cărora li se incriminează ceva până în momentul în care judecata va demonstra.”
Şi în cazul funcţionarului, atrage atenţia Ludmila Andronic, ar exista, pe lângă un interes justificat al publicului, anumite alte limite în faţa cărora ar trebui să se oprească curiozitatea profesională a jurnaliştilor:
“Trebuie să încercăm să nu facem referitre la familia acestuia, la colegii, prietenii acestuia – lucru care se întîmplă foarte des. Haideţi să înţelegem că soţul, soţia, pardon, amanta, nu trebuie să fie scoase în faţa publicului ori de cite ori funcţionarul este ţinta unui subiect jurnalistic.”
Nici instanţele de judecată, nici consiliul de presă, nu au avut până acum de rezolvat prea multe cazuri în care cineva ar fi înaintat jurnaliştilor moldoveni pretenţii de încălcare a dreptului la viaţa privată. Nu pentru că jurnaliştii nu ar avea astfel de păcate, crede însă avocatul Vladislav Gribincea, ci pentru că acest gen de abateri continuă să fie confundate, din varii motive, cu acţiunea de lezare a demnităţii şi reputaţiei profesionale.