Igor Cașu: „o dată care a schimbat destinele unei întregi societăți”.
28 iunie 1940. Este oare o zi a cărei semnificaţie continuă - aşa cum se spune - să separe aparent în două populaţia Republicii Moldova? Cum şi de ce s-a păstrat, cum s-a păstrat în mentalul colectiv acest eveniment istoric ? Nişte răspunsuri astăzi din partea istoricului Igor Caşu.
Interviul matinal la Europa Liberă: cu istoricul Igor Cașu
Your browser doesn’t support HTML5
Interviul matinal la Europa Liberă: cu istoricul Igor Cașu
Europa Liberă: 28 iunie 1940 - şaptezeci şi unu de ani de la cele întâmplate atunci – binecuvântare, după cum zic unii, blestem şi urgie, după cum spun alţii… Pentru început, de ce credeţi că şi după 20 de ani de la proclamarea independenţei Republicii Moldova, trecutul, inclusiv acest eveniment, a rămas atât de imprevizibil, cum se spune? În primul rând, în funcţie de politicieni?
Igor Caşu: „În primul rând, vreau să spun că asemenea evenimente din istorie nu este corect să ne aşteptăm ca vreodată să existe unanimitate în ceea ce priveşte aprecierea urmaşilor. Această dată de 28 iunie 1940 a schimbat destinele a sute de mii de oameni, a societăţi întregi, dar totodată trebuie să reţinem că, după această dată, anumită parte a societăţii noastre a beneficiat de această schimbare.
Întotdeauna memoria va fi împărţită în privinţa acestui eveniment şi este firesc să fie acest lucru, mai ales că această memorie divizată va fi folosită în continuare de către politicienii care vor consolida aceste două memorii, două interpretări ale acestui eveniment. Şi nu numai, aici ne referim, în general, la comunism, la foamete, la deportări, etc.”
Europa Liberă: Acum, după ce anul trecut a fost invalidat cunoscutul decret Ghimpu, care vorbea de ocupaţie sovietică, şi după ce mitologia sovietică s-a revigorat privind „eliberarea de sub ocupanţii români”, ce fel de interpretare oficială a evenimentului respectiv există în R. Moldova? Se preferă aici cumva stilul evaziv?
Igor Caşu: „Sigur că din 2009 încoace asistăm la o schimbare a politicii memoriei din Republica Moldova. Vedeţi că întrucât Alianţa este constituită din trei partide oarecum diferite în ceea ce priveşte evaluarea trecutului comunist, asisistăm la o politică a memoriei foarte dezbinată în acest sens. PL este de obicei cel mai înflăcărat, cel mai anti-sovietic, cel mai clar anti-comunist. PLDM încearcă şi el să nu rămână tare în urmă dar nici entuziasmat nu este când e vorba de aceste comemorări, poate doar cu excepţia acestui an când s-a comemorat deportările, şi PD-ul care are o atitudine mai mult decât rezervată uneori.
Marian Lupu se ştie că anul acesta şi chiar anul trecut a evitat să depună flori, simbolic, să meargă să depună omagiu, să spunem aşa, faţă de cei care au fost deportaţi. În schimb este foarte atent de 9 mai. Avem această bîlbîială, dacă doriţi, a noii politici a memoriei.
Eu cred că în mod normal vom reveni la o politică mai
coerentă în acest sens şi cred că componenta de bază va fi să vorbim totuşi de ocupaţia sovietică, aceasta va fi paradigma care va fi consacrată, sper eu. Mai ales că aici nu neapărat decretul lui Ghimpu de anul trecut este reper, despre lucrurile acestea s-au vorbit în anii 1989 – 1991. Să nu uităm că această expresie „ocupaţia sovietică”, „condamnarea comunismului”, este conţinută chiar în Declaraţia de Independenţă. Este într-un fel o datorie a noastră de a continua ceea ce au făcut înaintaşii noştri în ceea ce priveşte interpretarea acestui subiect.”
Europa Liberă: Pe de altă parte, am urmărit şi cunoscut diverse interpretări ale evenimentelor din anii 1939, 1940. De ce percepţia cetăţenilor din ţările baltice este alta? De ce Basarabia este ca şi cum scoasă din contextul evenimentelor de atunci, de la 1939 şi 1940. Este un fel de selecţie în defavoarea, dintr-un anumit punct de vedere, a Basarabiei în acest sens, în interpretarea, elucidarea şi fixarea unor anumite aprecieri a evenimentelor de atunci. E vina doar a Chişinăului sau e vorba şi de altceva?
Igor Caşu: „Aici sigur sunt mai mulţi factori: interni şi externi. Dacă e să mă refer la factorii externi: în anii 1989 – 1991, studiile din Occident, presa din Occident, ne plasa în ceea ce priveşte amploarea evenimentelor, atitudinea faţă de centrul sovietic, ne plasa în grupul Republicilor Baltice, în avangarda republicilor care promovau „perestroika” şi Mişcarea de eliberare naţională.
La un moment dat însă am pierdut această calitate de a fi în frunte. Dacă vorbim de Occident, această solidaritate care a existat între noi şi baltici atunci, datora şi faptul că eram teritorii care am fost incluse în Uniunea Sovietică datorită pactului Ribbentrop-Molotov. Şi la noi manifestări, şi la dânşii.
La ei ceva mai mult, ne amintim de acel lanţ viu care s-a
Demonstrația pașnică din țările baltice la aniversarea a 50 de ani de la semnarea Pactului Molotov-Ribbentrop
făcut pe 23 august 1989, dacă ţin bine minte, circa o jumătate de milion de oameni din cele trei ţări au participat. La un moment dat noi am ieşit din liga teritoriilor incluse în URSS în urma pactului Ribentrop-Molotov, şi asta se datorează unor factori interni, dar şi externi. Ţările Baltice din start au fost incluse de către Departamentul de Stat american în categoria ţărilor care nu doar trebuie să fie independente dar trebuie să iasă imediat din zona de influenţă a Moscovei.
Noi, din păcate, chiar după ce am declarat independenţa, la
Secretarul de stat american James Baker în vizită la Chișinău în 1992 (fotografiat în Moldova Suverană)
câteva luni chiar a fost o vizită a lui Baker (James Baker, secretarul de stat american n.r.) la Chişinău şi ni s-a spus şi atunci că trebuie să intrăm imediat în CSI, altfel nu ni se va recunoaşte independenţa. Într-adevăr, este documentat lucrul acesta, abia după câteva săptămâni de la această vizită, şi după ce liderii noştri, Snegur şi alţii, au semnat la AlmAta aderarea la CSI, abia după aceea ni s-a recunoscut independenţa.
La factorii interni sigur că aici este vorba de faptul că Ţările Baltice şi în perioada sovietică au păstrat acest sentiment că sunt ţări ocupate. Mie mi-a spus despre asta la o vârstă de vreo 10-11 ani tatăl meu, care făcuse armata la Elgava, lângă Riga, şi spunea că dacă intrai în magazin acolo şi întrebai în rusă, nu ţi se răspundea. Pentru mine a fost un şoc. Nu am înţeles dacă vorbea de URSS. Aveam o senzaţie de pioner revoltat, cum aşa?”
Europa Liberă: E vorba de un protest la nivel lingvistic chiar...
Igor Caşu: „Şi lingvistic şi la nivelul memoriei. Să nu uităm că ei, în anii 1940, dar mai ales după 1944, până în anii 1956, ai au luptat cu arma în mână, mă refer în special la Lituania. Acolo şi relieful permitea acest lucru – păduri, mlaştini, etc. Ei au avut detaşamente de zeci de mii de partizani. Dar nu numai în Lituania, dar şi în Letonia şi în Estonia.”
Europa Liberă: Mai sunt exemple în istoria unor ţări în care unele evenimente ale istoriei să fie tratate diametral opus?
Igor Caşu: „Cazul cel mai la îndemână este Ucraina. Acolo lucrurile sunt mult mai complicate. Acolo este o divizare între Est şi Vest. La alegerile prezidenţiale, probabil nu la toate, dar la unele, se arată foarte clar această divizare, în cazul alegerii lui Iuşcenko, de exemplu, şi în ceea ce priveşte gestionarea a memoriei istorice, la fel. Stepan Bandera, de exemplu, este considerat erou în Vest, la Lvov, şi trădător la Harkov, de exemplu. La noi lucrurile nu sunt atât de complicate. Noi, cel puţin, un erou îl avem care este recunoscut ca simbol naţional – Ştefan cel Mare. Ei nu au un consens nici măcar în ceea ce priveşte un erou naţional.”
Europa Liberă: Tot e spre bine, cel puţin în acaestă dimineaţă iată şi un aspect mai încurajator. Cel puţin există un consens în anumite privinţe. Dle Caşu, vă mulţumim.