Peste tot, populațiile se tem, pe față sau în ascuns, că felul de viață cunoscut pînă mai ieri se va încheia curînd.
Cu ce trebuie început? se întreabă toată lumea. Această întrebare repetă de fapt o neliniște care poate fi rezumată foarte bine de altă întrebare: cum facem să nu terminăm? Peste tot, populațiile se tem, pe față sau în ascuns, că felul de viață cunoscut pînă mai ieri se va încheia curînd. Că nimic nu mai e sigur și că totul atîrnă de un fir de ață.
Rezultatul acestei stări de neliniște e o neîncredere generală în tot ce e organizat și vine din lumea veche: bănci, guverne, partide, presă, persoane publice. Cealaltă consecință e un soi de încredere în neîncredere care se traduce în popularitatea teoriilor conspirației. Marile evenimente care zdruncină lumea financiară sînt rezultatul unor manevre pe care nimeni nu le înțelege prea bine dar pe care multă lume le consideră certe. În genere, tot ce se numea odinioară politică internațională e, pentru mulți, suma unor scenarii și mișcări trucate.
Pînă și loteria a devenit suspectă și multă lume îți va mărturisi că nu cîștigă la loto pentru că totul e aranjat. De cine? Răspunsul e același ca în cazul marilor comploturi care schimbă istoria: de ei. În aceste condiții, vizibilitatea se reduce pînă aporpae de zero.
Asta înseamnă că multă lume nu se mai poate orienta, neavînd repere. Mișcările radicale care susțin că văd ceva clar înainte devin populare sau sînt aprobate tacit. La fel, clarvăzătorii, magicienii, cititorii în calendare mayașe sau ghicitorii. Problema mișcărilor radicale e că susțin cu multă siguranță nimic. În esență, programul lor respinge toate partidele, toate instituțiile și toate soluțiile, fără a propune altceva decît starea de revoltă. Coborîrea în derută continuă și nimeni nu știe încotro înaintăm: înapoi spre socialism, înainte spre alt capitalism, cu euro, fără euro, spre anarhie, spre dictatură? Tot ce se poate înțelege e că lumea veche se încheie iar lumea nouă nu se poate naște.