(Fără alte cuvinte – mai cu seamă că cei cărora le-au fost adresate au şi avut ocazia să le audă, în cadrul ceremoniei de deschidere a Olimpiadei republicane la limba şi literatura română, sesiunea 2013, ediţia Aureliu Busuioc. In memoriam –, vă invit să citiţi acest interviu realizat pentru revista Convorbiri didactice a Liceului Teoretic „Spiru Haret”, care anticipează întâlnirea live de sâmbătă dimineaţa cu elevii de la Cercul de Lectură, în cadrul căreia vom şi lansa proaspătul număr.)
* * * * * * *
Mariana Jitari: Domnule Em. Galaicu-Păun, sunteţi, şi nu doar pentru mine, un exemplar rar de forţă de muncă şi capacitate de autodisciplinare. Vă ajung cele 24 de ore ale zilei pentru toate intenţiile?
Em. Galaicu-Păun: Chiar dacă aş răspunde că nu-mi ajung, oricum nimeni nu-mi deschide un credit în alb pentru nici o secundă în plus – aşa că încerc să „culeg mierea zilei” (cum zicea Constantin Noica) în orele ce mi s-au dat/mi-au mai rămas. Adevărul este că dacă am găsit limbă (ar trebui să scriu: limbi!) comună cu ceasul, mă împac tot mai greu cu calendarul – în mod cert, nu-mi ajung cele 365 de zile ale anului, poate de aceea că sunt născut într-un an bisect (1964), în cea mai lungă zi (22 iunie).
M.J.: Mă gândeam la Mircea Eliade şi la sarcinile zilnice pe care şi le înscria pe „lungi fâşii de hârtie”: lecturi, traduceri, vocabular, limbi străine, scriitură, cercetare ştiinţifică... Pentru un om obişnuit este prea mult. Care ar fi staţiile obligatorii ale unui traseu de formare intelectuală?
Em. G.-P.: Lecturile formative, la orice vârstă – dacă îmi amintesc bine, Lev Tolstoi recomanda cel puţin 250-300 de pagini pe zi. Aş specifica totuşi că-i vorba de lecturi participative (!), ce te solicită literalmente trup şi suflet, şi care se pot transforma în adevărate fapte de arme marcându-ţi biografia. Toate celelalte arte – muzica, teatrul, filmul etc., etc. – nu fac decât să desăvârşească, fiecare în felul său, educaţia sentimentală a cărţii. Parafrazând un titlu celebru al lui Anatol Codru, Piatra de citire, aş spune că, indiferent de forma materială – sul de papirus, pergament, incunabule, volum tipărit, iar mai încoace şi e-book – cartea este piatra de temelie a civilizaţiei noastre.
M.J.: Să începem cu copilăria... Ce fel de elev aţi fost? Cum v-aţi dat seama că lectura este una dintre ocupaţiile esenţiale? În ce măsură vă înscriaţi în peisajul timpului?
Em. G.-P.: Cu riscul de a vă dezamăgi, trebuie să recunosc că vai! nu am fost un elev strălucit, nici măcar cine ştie ce sârguincios. Nu mi-au plăcut deloc ştiinţele exacte, eram nul la matematici, fizica şi chimia nu-mi spuneau nimic… De unde să ştiu pe atunci că tocmai un poet-matematician, nimeni altul decât Ion Barbu, mă va marca à jamais – cel puţin la nivel de „facere” a poeziei?! Norocul meu a fost că părinţii – tata scriitor, mama profesoară de limbă şi literatură română – aveau o bibliotecă bună, din care însă am crescut foarte repede, şi a trebuit să mă mut cu lecturile la cea de cartier, apoi la cea orăşenească, şi în sfârşit republicană. Puţin de spus că lectura m-a schimbat – cetitul cărţilor m-a transfigurat lăuntric mai mult ca oricare altă activitate. Abia mai târziu, când am dat de fraza lui Rainer Maria Rilke: „La începutul unor asemenea schimbări situam şi lectură. Atunci am presimţit oarecum ceea ce am simţit mai târziu: că nu ai dreptul să deschizi o carte dacă nu te angajezi să le citeşti pe toate” (Însemnările lui Malte Laurids Brigge), am ştiut că este (şi) despre mine! Nu-i mai puţin adevărat că „peisajul timpului” nu se arăta propice unor lecturi libere – student fiind, trebuia să merg la Odesa, cu trenul de 6.00, după cărţi româneşti, ceea ce se întâmpla cam o dată pe lună, după ce-mi luam bursa.
M.J.: Aţi trecut prin concursuri literare?
Em. G.-P.: În clasele mari, participasem la mai multe olimpiade orăşeneşti şi republicane la limba şi literatura română (nu vreau să-i zic, nici măcar retroactiv, „moldovenească”!), fiind premiat în mai multe rânduri (locul 2 şi 3, nu şi 1 – asta ţin minte foarte bine!); apoi, în studenţie, câştigasem o dată la „individual” în faţa lui Nicolae Leahu, dar pierdusem „în echipă” în faţa bălţenilor. Acum, dacă mă gândesc bine, n-aş zice că mi-au dat ceva acele concursuri – erau totuşi excesiv de ideologizate! –, poate doar un sentiment al relativităţii oricărei competiţii (& oricărui premiu literar – mai târziu).
M.J.: Nu visaţi să deveniţi cosmonaut? Cum aţi decis asupra facultăţii? La facultate aţi avut parte de un guru adevărat? Cine v-a îndemnat spre poezie?
Em. G.-P.: Mai degrabă taică-meu visa să mă fac cosmonaut – ce bine totuşi că nu m-a numit Iurie, un nume în vogă la începutul anilor ’60! Ca să vezi însă cum se „răzbună” dorinţa neîmplinită – la începutul anilor ’70 ajunsesem, din întâmplare (de fapt, accident – puţin a lipsit să fie fatal!), să fiu poreclit „Gagarin”, după ce am făcut un salto mortale în aer, fiind catapultat de doi prieteni de joacă (cu detalii – vezi cap. 9 al romanului Ţesut viu. 10 x 10, Cartier, 2011). Cu asta „zborul” meu fizic s-a încheiat, chit că tot în prima copilărie mi-au crescut altfel de aripi, ale visului & poeziei. Aşadar, nu a trebuit să mă frământ mult înainte de a da admiterea la Litere. Doar că, deja student, mi-am dat seama că orizontul meu de aşteptare era mult mai vast decât ceea ce-mi putea da facultatea – cu 2-3 excepţii (Sergiu Pavlicenco, Elena Ţau) –, aşa că m-am „mutat” din aulele universitare în „Sala de literatură străină” a Bibliotecii republicane. Cred că a fost pasul cel mai important pe care l-am făcut în acea perioadă, chit că m-a costat – din cauza „absenţelor”, în anii 4 şi 5 mi-au tăiat bursa, deşi am dat toate examenele pe 5 (pe atunci, nota maximă!), cu excepţia milităriei. Cât despre călăuzele mele în ale poeziei, pe lângă cărţile cetite pe rupte, mai era şi revista Secolul 20 – ce nu aş da acum să am toată colecţia acesteia?!!
M.J.: Poetul este un om ales? Face parte din specia celor cu sânge roşu-albastru?
Em. G.-P.: Poetul ori este, ori nu-i – că doar nimeni nu-l „alege” (unde s-a mai pomenit un scrutin pentru desemnarea „aleşilor” Republicii Literelor?!). Nu ştiu din ce specie anume face parte, sper doar că nu dintr-una înscrisă în Cartea roşie – oricât de „tehnologizată” & „informatizată” ar fi lumea de azi, nu se poate trăi fără poezie. Până şi sfinţii recunosc acest lucru – iată ce spune Sfântul Nicolae Velimirovici: „Numai poezia poate învia, proza nu, căci poezia a răsărit din pomul vieţii, iar proza, din pomul cunoaşterii…” Qed.
M.J.: Spuneţi într-un poem: „de la mâna (mea-n care s-a stins) pân’la gură fiinţa lui s-a preschimbat în strigarea (postumă a) numelui”. Citeam versurile şi mă gândeam la Aureliu Busuioc, mai ales în strigarea postumă a numelui. Dar nu despre posteritatea Maestrului aş fi vrut să vorbim... Mai degrabă despre faptul că aţi fost „mâna în care s-a stins”. Cum era Aureliu Busuioc aproape de punct?
Em. G.-P.: Am fost apropiaţi în ultimii ani; i-am trecut de nenumărate ori pragul; l-am/m-a simţit alături şi la bine (obişnuia să-mi citească, la telefon, dar şi acasă la el, fragmente întinse din cărţile în lucru), şi la rău (când, bunăoară, şi-a şters – manu propria – din computer un ditamai fragmentul din romanul la care migălea, Şi a fost noapte…). Dincolo de ironia, adeseori vitriolantă, cu care ne-a obişnuit, Aureliu Busuioc era un om de-o nesfârşită tandreţe sufletească, foarte uşor de rănit, pe cât de exigent cu sine însuşi, pe atât de generos în raport cu alţii. Într-un cuvânt, un gentleman de viţă veche, la zi cu tot ce se întâmplă pe lume. Ţin mine, l-am ajutat să coboare din maşină, cu doar 3 zile înainte de moarte, când venise pentru o ultimă oară la Adunarea generală a USM – era mai mult (vorbă de) duh, decât trup. Ce mult îmi (de fapt – ne) lipseşte!
M.J.: Ştiu că mergeţi des peste hotare la tot felul de evenimente culturale. În discuţiile cu colegii de dincolo, ce le spuneţi despre fenomenul literar din Republica Moldova? Pe cine dintre autohtoni îi recomandaţi fără rezerve, cu mândrie chiar?
Em. G.-P.: De cele mai multe ori, vai! trebuie să încep prin a localiza, pe harta Europei, Republica Moldova – şi asta deoarece mulţi o confundă cu… Maldive! E suficient însă să pronunţ câteva nume – Maria Cebotari, formaţiile Trigon, Zdob şi Zdub sau Paul Goma, dacă sunt în mediile literare – ca lucrurile să se „aşeze” în capul ascultătorilor mei. Altminteri, pe 29 octombrie 2012, am fost invitat să ţin un discurs în Senatul francez – aşa că am avut ocazia să recomand o mulţime de nume, de la B.P. Hasdeu şi Constantin Stere la Savatie Baştovoi & Nicoleta Esinencu, să zicem. Recunosc că am insistat pe două nume & titluri: Vasile Vasilache, Povestea cu cocoşul roşu (un adevărat Kundera basarabean, pe care Occidentul nu l-a cunoscut, la vremea respectivă) şi Aureliu Busuioc, Hronicul Găinarilor (în ediţia definitivă, de la Cartier). Mai încoace, l-am recomandat unui editor german pe Ghenadie Postolache, al cărui roman Ore particulare de fotosinteză mi s-a părut o mare reuşită nu doar personală, ci a literelor noastre.
M.J.: Filmul a ajuns la 5D. Ce ar presupune o literatură în 3 sau în 5D?
Em. G.-P.: Caut să aflu – am scris un poem, „Apa. 3D”, apărut în revista Semn, nr. 4/2012, unul de cotitură în creaţia mea, dar de-aici şi până la articularea unui răspuns coerent mai e cale lungă. Aşa că vă invit să parcurgem împreună acest drum al cunoaşterii…
M.J.: Fiecare cuvânt pe care îl spuneţi cară în spate o biblioteca. Cam aşa stau lucrurile şi cu „arme grăitoare”... Care sunt armele grăitoare ale poetului Emilian Galaicu-Păun – cele pe care le veţi înscrie pe steag ca să aducă aminte de nobleţea stăpânului său?
Em. G.-P.: Las la latitudinea criticilor să-mi catalogheze armoariile – har Domnului, am avut parte de critici excepţionali: Sorin Alexandrescu, Al. Cistelecan, M. Mincu, Mircea A. Diaconu, N. Leahu, E. Lungu, Mircea V. Ciobanu, L. Ţurcanu ş.a. În ce mă priveşte, sunt în situaţia de a-mi alege, de pe acum, versul care va fi scris pe praporii ce-mi vor vesti trecerea. Deocamdată, m-am oprit la acesta: „unde soarele-ţi vine în faţă din ţara lui soare-răsare şi – lună – îţi iese prin ceafă în ţara eclipsei”.
M.J.: Pentru că este primăvară, renaştere în natură şi reînviere în spirit, mă gândesc la itinerarul: aşteptarea minunii – împlinirea ei. Ce minune aşteaptă Emilian Galaicu-Păun?
Em. G.-P.: Minunea Învierii, dar pentru asta va trebui mai întâi să mă pătrund – cândva – de misterul morţii. Vorba clasicului: „Nu credeam să-nvăţ a muri vrodată”.