Embargo pe interviuri în guvernul francez

Primul ministru al Franței, Jean-Marc Ayrault, vorbind în fața Adunării Naționale la Paris

Ce vor face acum miniștrii francezi aflați pe teren cărora presa le va pune întrebări spontane?


In Franța, niciun ministru nu va mai putea da un interviu de acum înainte fără acordul premierului Jean-Marc Ayrault.
Decizia a venit după o serie de dezastre comunicaționale în interiorul guvernului și după înfruntări publice între ministrul de interne Manuel Valls și unii membri ai echipei guvernamentale care îi contestă utilitatea măsurilor foarte dure pe care le-a luat împotriva romilor est-europeni.
Deja, de mai multă vreme, miniștrii francezi nu dau interviuri dacă nu primesc promisiunea că vor putea citi integral textul transcris înainte de publicare. Deseori, pasaje intregi sînt rescrise, sau răspunsuri deja date sînt tăiate sau modificate.
Sigur, există o mare cultură în care politicienii cer întrebările înainte și au voie să citească și să cenzureze rezultatul : Germania. In Germania, asta e o obligație pentru jurnaliști, înscrisă în codul deontologic. Lucrul poate duce la situații foarte complicate, cum a fost atunci cînd un cotidian german pentru care am lucrat o vreme a obținut un interviu cu Angela Merkel.
Interviul a decurs bine și era foarte viu, Merkel vorbind de pildă despre copilăria ei în DDR, în fosta Germanie comunistă. Transcris, i-a fost trimis textul, iar multe zile după aceea ziarul a tot așteptat aprobarea, stând, zile la rând, pînă noaptea târziu, cu prima pagină deschisă și albă.
Când a venit textul aprobat, am înghețat cu toții: nu mai rămăsese absolut nimic din ceea ce dădea viață interviului. Nimic despre tinerețea lui Merkel, nimic din vorbele pe care le spusese cu gura ei. Un interviu rescris sec, tern, ca un comunicat oficial al guvernului.
Există apoi și cazuri grotești, extreme, precum acel diplomat român care nu doar mi-a cerut întrebările interviului înainte, dar m-a lăsat să aștept 6 (șase) luni, timp în care i-a venit pînă la urmă textul răspunsurilor de la minister de la București, răspunsuri pe care mi le-a citit, textual, de pe hârtie, la microfon. M-am întrebat întotdeauna cum ar fi făcut dacă lucram pentru o televiziune.
Acum fiind însă vorba de Franța, embargoul comunicațional capătă o altă dimensiune, căci vorbim despre una din țările pe care se bazează istoria democrației moderne.
Ce vor face acum miniștrii francezi aflați pe teren cărora presa le va pune întrebări spontane? Vor trimite oare un SMS primului ministru înainte de a răspunde?