Istorie culturală și colaboraționism politic

Scrisoarea Ministerului Culturii din Rusia, pe care și-au pus - sau li s-a pus - semnătura peste 500 de personalități ale vieții artistice ruse, exprimîndu-și potrivit termenilor ei, solidaritatea fără rezerve cu poziția președintelui Putin față de Ucraina și Crimeea, a stîrnit numeroase discuții pe bloguri și diferite rețele de socializare. Una din aceste dezbateri se referă la ideea de colaboraționism politic și accepțiunile ei, astăzi multiplicate prin extrapolarizări în funcție de cele mai diverse și nu tocmai nevinovate interese.

Or, prima definiție a colaboraționismului se referă la o persoană care a pledat sau a făcut propagandă și a conlucrat cu inamicul. Este ceea ce, în fapt, negaționișții sau nostalgici ai trecutului nazist, de obicei, refuză să accepte.

Un exemplu îl oferea zilele trecute un editor de discuri istorice, originar din Germania, dar stabilit în sud-estul Asiei. El posta pe site-ul său un clip-video, un interviu al televiziunii franceze din anii 1960, cu o mare soprană, Germaine Lubin, și scotea în evidență, transcriindu-le, afirmații ale acesteia despre trecutul ei în perioada ocupației Franței de către naziști. După spusele artistei „am suferit o enormă nedreptate. Propriul meu popor mi-a furat zece ani de carieră, fiindcă am cunoscut anumiți germani, atunci cînd ei au venit la Paris, în timpul ocupației”.

Or, cariera și comportamentul marii soprane franceze sînt bine cunoscute, datorită unor documente și mărturii clare atît din epoca războiului, cît și din cercurile apropiaților ei de după încheierea acestuia.

Unul din admiratorii ei, tenorul elvețian Hugues Cuénod, nota în memoriile sale că Germaine Lubin „a fost o mare cîntăreață, cu una din vocile cele mai somptuoase ce pot fi imaginate. Sînt tentat să spun că a fost „Callas” a perioadei dinantea războiului. [...]

Germaine Lubin cu Herbert von Karajan la Paris în 1941 (foto: Bundesarchive)

A fost prima cîntăreață franceză angajată la Bayreuth să cînte în rolul Isoldei, pînă atunci prerogativa exclusivă a germanilor. Ea a acceptat florile trimise de Hitler și a luat parte ca invitată la recepțiile naziste. [...] A fost intoxicată de succesele ei, iar cînd germanii au ajuns la Paris, a fost suficient de naivă să creadă că odată cu ei au venit și vremuri mai bune pentru muzica lumii. Ulterior a intrat în mari necazuri, după ce a organizat recepții opulente pentru ofițerii germani.”

Explicațiile lui Hugues Cuénod sînt de o relativă blîndețe, în măsura în care se știe că Germaine Lubin a fost una din artistele preferate ale lui Hitler, invitată și fotografiată cu el la o recepție dată la Bayreuth, prietenă bună cu directoarea Festivalului, Winifred Wagner, nazistă convinsă, și cu Herbert von Karajan, alături de care a cîntat pentru armata germană în anii ocupației la Paris, cînd a fost legată și sufletește de un înalt ofițer german.

După război, Germaine Lubin a fost inițial condamnată sever

Soprana Germaine Lubin cu Hitler la Bayreuth

pentru colaboraționismul ei cu interdicția de a mai cînta la Opera din Paris și pierderea drepturilor civile. Condamnarea a fost revizuită și redusă la numai cinci ani de interdicție, atunci cînd fiul Maryei Freund, profesoara ei de canto, basul Doda Conrad, revenit în Europa ca ofițer al armatei americane, a depus mărturie că soprana a jucat un rol în salvarea mamei sale de la deportare. Soprana de renume, originară din Polonia, Marya Freund fusese închisă în lagărul de la Drancy, anticamera franceză a Auschwitz-ului.

În mare acestea sînt faptele pe care editorul german încerca le nege, declarîndu-le, pe pagina companiei sale de Facebook, drept simple „bîrfe”, și pe care tenta, pe de altă parte, să le minimalizeze, întrebîndu-se dacă faptul că un violonist ca David Oistrach primit flori de la liderii sovietici, nu ar fi echivalent cu florile primite de cîntăreața franceză de la Hitler.

Și același editor întreba, cu o doză de malițiozitate, dacă pianistul român Dinu Lipatti nu a fost și el un „colaborator”, fiindcă în anii războiului a cîntat la Berlin, cu unul din dirijorii atașați naziștilor, Hans von Benda.

Întrebarea merită un popas și un răspuns. Tînărul Dinu Lipatti - atunci în jur de 25 de ani - a acceptat, într-adevăr, oferta

Dinu Lipatti

Ministerului Propagandei de la București și, e adevărat, a întreprins cu Filarmonica română dirijată de George Georgescu un turneu în țări ocupate sau aliate Germaniei, cum era și România antonescienă. E adevărat că a dat un recital la Berlin și că a cîntat sub bagheta lui Hans von Benda.

Dar, ceea ce pare să uite editorul de discuri german, este că Lipatti și soția sa, poate influențați și de pianistul Edwin Ficher, au realizat ceea ce se petrecea și, spre finele anului 1943, s-au stabilit în Elveția, la Geneva, de unde pianistul le amintea celor din țară că el „nu face politică”.
Dinu Lipatti cîntă Bach (1947)

În mod cert, ceea ce îndeobște se numește colaboraționism politic, atunci cînd se referă la lumea artei, poate fi privit din diverse perspective și judecat sub aspectul gravității comportamentelor particulare, dar nu trebuie extrapolat unor situații istorice improprii. Dinu Lipatti nu a fost în nici un caz un „colaborator” al naziștilor, comparabil în vreun fel cu soprana Germaine Lubin, după cum lui George Enescu nu i se poate, sub nici o formă, atașa epitetul de colaborator al regimului comunist, ce ar fi făcut jocul propagandei sovietice, în primii doi ani după ce România a întors armele împotriva Germaniei naziste.