Serghei și Lina Prokofiev - Între gloria și compromisurile erei sovietice

Ce îi determină pe marii creatori de artă să susțină un regim politic infam atunci cînd nu sînt supuși unei presiuni speciale? Întrebarea a fost pusă de nenumărate ori și, mai mult ca probabil, nu există un singur răspuns care să poată îngloba toate situațiile și să fie aplicabil tuturor. Cazurile trebuie studiate în parte.

Nu de mult, muzicologul Simon Morrison, profesor la Universitatea Princeton, autor în 2009 al unei remarcabile biografii a lui Serghei Prokofiev (The People's Artist. Prokofiev's Soviet Years, Oxford/Artist al Poporului. Anii Sovietici ai lui Prokofiev), a publicat un volum care face relativă lumină asupra motivațiilor și atitudinilor lui Prokofiev.

Volumul, bazat în mare parte pe informații inedite de arhivă și corespondență mai puțin cunoscută a primei soții a compozitorului, se intitulează Lina și Serghei. Dragostea și Războaiele Linei Prokofiev.* Serghei Prokofiev, cel ce avea să devină un compozitor celebru, bine ancorat astăzi în istoria muzicii, părăsise Rusia în 1918 și trăia de cîțiva ani la Paris cînd comisarul poporului pentru cultură Lunacearski i-a cerut acordul lui Stalin pentru a restabili relațiile culturale cu Occidentul. Gestul urma să includă reluarea contactelor și utilizarea în scopuri de propagandă a unora din artiștii emigrați ce obținuseră o notorietate internațională.

Urmare a acestui demers, liderii din Biroul Executiv la CC aprobau o rezoluție, iar un adjunct al ministrului culturii era trimis la Paris în februarie 1925 cu o invitație adresată lui Prokofiev și Stravinski de a reveni la Moscova. Invitația pentru Prokofiev includea și o ofertă, echivalentă cu pactul cu diavolul, anume de a compune o piesă muzicală pentru celebrarea a 20 de ani de la revoluția rusă din 1905.

Dacă într-o primă fază, Prokofiev refuza atît comanda cît și oferta unui turneu copios plătit în Uniunea Sovietică, ideea începea să-și facă loc în mintea compozitorului, odată cu primirea unei a doua invitații în iulie 1925.

„Guvernul consimte la întoarcerea Dv. în Rusia - îi scria o adjunctă a lui Lunacearski. El este de acord să vă acorde o amnistie totală pentru toate ofensele anterioare, în cazul în care ele ar exista. Nu poate acorda însă o asemenea amnistie pentru activități contra-revoluționare în viitor. El garantează, de asemenea, completa libertate de călătorie în și în afara URSS, după dorința Dv.”

Un an mai tîrziu, un alt funcționar îi oferea lui Prokofiev să accepte cetățenia sovietică, de data aceasta, împreună cu promisiunea că ar putea trăi în fiecare an o lună la Moscova și celelate 11 la Paris. În ciuda știrii că vărul său Șurik fusese arestat și închis, acuzat de activități contrarevoluționare, Prokofiev decidea să întreprindă turneul în Uniunea Sovietică în 1927, primind documente speciale de călătorie de la Maksim Litvinov, viitorul ministru de externe al lui Stalin.

„Plecarea noastră în Rusia se apropie cu repeziciune. Indiferent de ce trimfuri îmi vor fi destinate acolo, călătoria mea este încă într-un regat necunoscut de unde, pînă de curînd, s-a ivit multă teroare și violență” - nota în jurnalul său compozitorul.

Succesul primului turneu, ambiția exacerbată, promisiunile unei vieți lipsite de orice griji, numeroase comenzi de a compune, l-au făcut pe Prokofiev să închidă ochii și, după formula lui Simon Morisson, „să-și vîndă și soția pe viitorul ce îi fusese vîndut lui” de funcționarii de partid sovietici. Nici prima condamnare a lui Șostakovici, în 1935, pentru opera sa, Lady Macbeth din Mzensk, nu a fost de natură să-l trezească la realitate.

Comenzile se înmulțeau: Romeo și Julieta pentru Bolshoi Teatr, Cantata pentru cea de-a 20 aniversare a lui Octombrie, solicitată de Comitetul Radio, Petrică și Lupul pentru Teatrul pentru copii din Moscova, muzica incidentală pentru producțiile de teatru cu Boris Godunov și Evgheni Oneghin, muzica de film pentru Dama de Pică după Ceaikovsky.


Odată stabilit în Uniunea Sovietică lucrurile aveau să se deterioreze treptat, promisiunile să se evapore, compromisurile să-i fie smulse relativ ușor, - o piesă muzicală pentru aniversarea lui Voroșilov, cantata Zdravița, în onoarea lui Stalin ș.a.m.d. Din 1937, începeau intervențiile și criticile pe așa-zise motive ideologice împotriva compozițiilor sale, din 1938, avea să i se interzică să mai plece din Uniunea Sovietică. Lina, soția sa, începea să aibă dificultăți pînă și în deplasările în interiorul țării, după ce concertele ce i se promiseseră au fost anulate fără multe explicații. Prokofiev rămînea însă „mare nostru compozitor”.

Tensiunea dintre cei doi ajunsă aproape la paroxism, Prokofiev își părăsea soția, pentru o femeie mai tînără cu mulți ani, iar Lina, la scurtă vreme avea să fie arestată de serviciile secrete, anchetată și brutalizată timp de nouă luni la Lubianka, iar apoi condamnată la 20 de ani de Gulag.

Serghei Prokofiev murea în aceeași zi cu Stalin, iar dispariția sa trecea aproape neobservată. Lina avea să fie eliberată după opt ani petrecuți într-un lagăr din Nordul îndepărtat, în iulie 1956, la doi ani după o petiție trimisă autorităților de Dmitri Șostakovici. Aveau să urmeze ani de luptă pentru a obține titlul de moștenitoare legală a compozitorului și, abia, în 1974, să reușească se se repatrieze în Occident.

*Simon Morrison, Lina and Serge. The Love and Wars of Lina Prokofiev. Houghton Mifflin Harcourt: Boston, New York, 2013. 328 p.