Pompozitatea e pedeapsa ideologului fără umor, dar și a celor care îl admiră. Contemporaneitatea noastră e pedepsită cu mulți pompoși: îl avem pe Paolo Coelho, dar și o grămadă de alți guru și moraliști remestecători.
Românii sînt împovărați la rândul lor cu moștenirea unor sentențioși moraliști precum Paler, sau Țuțea. Cu toții, aceștia au practicat morala discursivă și scriitura fragmentară, în maniera lui Nietzsche sau Cioran.
Diferența fundamentală și falia de neumplut constau însă în umor. Atât Nietzsche, cât și Cioran, aveau umor, umor strecurat abil în scriitură, umor nediscursiv, neostentativ, ci venind din atitudinea lor relativizatoare, din faptul că în realitate aceștia își refuzau statutul de guru, nu erau pompoși.
Unul din cei mai pompoși și nerușinați reprezentanți ai pompozitații absolute este astăzi britanicul (britanic-elvețian) Alain de Botton. Alain de Botton… Acest auto-proclamat „filosof al vieții cotidiene”, campion al platitudinilor pretențioase și al colajului de citate, a fost ales anul ăsta ca „naș” al unuia din cele mai prestigioase și bogate muzee din lume: Rijksmuseum din Amsterdam.
Acolo, după ce i s-a dat mână liberă, Alain de Botton și-a pus în funcție obsesia cu popularizarea felului în care „arta te poate sublima”. Alain de Botton e cel care, acum câțiva ani, în niște prelegeri difuzate pe BBC, decretase că muzeele trebuie să învețe de la biserici și că, prin pilde bine direcționate, ne pot forța să fim mai buni.
Așa încât, Rijksmuseum din Amsterdam l-a luat în serios și l-a angajat pentru asta. Peste tot prin muzeu au fost instalate panouri galbene în formă de post-it gigantice, scrise de el, care îți spun, prin citate, ce trebuie să crezi despre opera de artă respectivă.
Da, da, remestecătorul, cel cu „Consolările filosofiei" și „Cum Proust vă poate schimba viața”, dătătorul de sfaturi împrumutate a fost plătit ca să posteze prin tot muzeul imitații de bilețele lăsate pe frigider în care îți explică ce trebuie să gândești despre operele expuse. „Arta ca terapie” se numește ansamblul demersului.
Aveam deja acei zombi care umblau prin muzee cu niște căști în care ascultă indicații și explicații: în ce direcție să meargă, unde să se oprească, la ce să se uite, ce să gândească… Iată acum și muzeul cu câte un post-it enorm lângă fiecare exponat în care ți se dictează ce idee filosofică sau morală trebuie să-ți evoce respectiva operă.
Avea dreptate moralistul, iar acum chiar i s-au dat mijloacele să facă asta, doar că procesul a fost inversat: prin procedeul acesta nu muzeul s-a inspirat de la funcționarea bisericii, ci în final muzeul însuși a devenit o biserică.