Departe de a fi printre conștiințele cele mai curajoase în momente de criză istorică, în care vocea moderatoare a intelectualului contează, muzicienii au reacționat întotdeauna și reacționează în continuare la evoluțiile zilei lor. Exemplele în imediat, atît pozitive, cît mai ales negative, nu lipsesc, așa cum au demonstrat-o în ultimii ani atitudinea critică, de exemplu, pe de o parte, a violonistului Gidon Kremer față de politica represivă a președintelui Putin, cît și atitudinile oportuniste, adesea slugarnice, ale unor muzicieni ca Valeri Gergiev, Vladimir Spivakov sau Iuri Bashmet, care au aplaudat și susținut imixtiunea rusă în Ucraina și anexarea Crimeei de către Rusia. Între cele două atitudini active, se situează tăcerea, cea indiferentă sau cea vinovată, față de o cauză civică în care ar trebui să fie primii interesați, așa cum se întîmplă cu atitudinea unei mari majorități a muzicienilor români față de eforturile de salvare a Casei lui George Enescu din Bucovina românească.
Comemorarea internațională zilele acestea a Primului Război Mondial, la împlinirea a o sută de ani de la declanșarea sa, readuce în amintire și pozițiile, atitudinile, unor muzicieni ai începutului de veac. Cum o semnala Alex Ross, un critic și muzicolog american, într-o lucrare sintetică intitulată sugestiv „Restul este tăcere. În ascultarea secolului al XX-lea”, relativ numeroși compozitori au căzut atunci pradă
Arnold Schoenberg în 1948. (The Schoenberg Archives at USC/ Photo: Florence Homolka)
a ceea ce Schoenberg califica, vorbind despre el însuși, „psihoza războiului”. Seria de comparații între ofensiva armatei germane împotriva unei Franțe considerată decadentă, notează Ross, era echivalată de membri avantgardiști ai Școlii vieneze, cu propriul lor „asalt împotriva valorilor decadente burgheze”. Pentru Schoenberg, care se adresa văduvei lui Gustav Mahler, Alma, ar fi venit momentul, de exemplu, de a-i „arunca în sclavie pe acești mediocri negustori de kitsch și să-i învățăm să venereze spiritul german și să se închine Dumnezeului german”. Mediocrii erau, pentru el, Bizet, Stravinsky și Ravel... Reacții apropiate, parte a unei isterii războinice generale, au avut la începutul conflagrației mondiale și Alban Berg și Webern, mizeriile războiului la care au participat apoi, în linia a doua, vindecîndu-i în cele din urmă.
Richard Strauss
Puțini au fost cei care, la acea vreme, și-au păstrat cumpătul, asemenea compozitorului Richard Strauss, care îi scria prietenului său libretist Hugo von Hofmannstahl, acesta un susținător al războiului, „E revoltător/grețos să citești în ziare dspre regenerarea artei germane [...] să citești despre felul în care tineretul Germaniei este pe cale de a ieși curățat și purificat din acest război ‘glorios‘, cînd, de fapt, cineva ar trebui să fie mulțumit dacă săracii de ei sînt măcar curățați de păduchi și de ploșnițe și însănătoșiți de infecțiile lor, și, încă odată, lecuiți de crimă!”
De partea cealaltă a baricadei reacțiile nu erau mult diferite, urmare - observă muzicologul Alex Ross - a îndelungatului resentiment față de hegemonia lucrărilor germane în repertoriul clasic. La Londra, poemul simfonic Don Juan, al lui Richard Stauss, era retras din programul de concert. În Franța, Liga pentru apărarea muzicii propunea inderdicția „infiltrațiilor funeste” ale compozitorilor inamici, iar în Statele Unite, după intrarea lor în război în 1917, operele lui Wagner erau retrase de pe scena Metropolitanului, simfoniile lui Beethoven din programele de concert de la Pittsburgh, iar un dirijor de origine germană, Karl Muck, la acea dată liderul Orchestrei simfonice din Boston, era închis sub acuzații fanteziste că ar fi refuzat să dirijeze imnul american sau că ar fi comunicat de la reședința sa de vară, pe malul oceanului, cu... submarine germane.
Claude Debussy
Retras la Angers, în septembrie 1914, Claude Debussy, care observa că „vîrsta mea, aptitudinile mele militare, mă fac în cel mai bun caz util să apăr o palisadă”, se revolta împotriva „brutalității germanilor”, care - îi scria el unui corespondent - „depășește toate speranțele pe care le puteai avea... De ce se vrea ca ei să fi uitat orice atavism de barbarie...? Distrugerea de la Louvain [oraș belgian jefuit și incendiat], cea de la Malines, a catedralei de la Reims este teribil de logică? Nu trebuiau distruse „mărturiile” jenante pentru „gustul” lor? Să fie suprimată posibila revenire la vreo sensibilitate? Sînt lecții dure ce vor rămîne de neuitat și vor împiedica reîntoarcerea la influențe, pe care spiritul nostru prea încrezător le suferea de atît de multă vreme, fără vreo suspiciune...”
George Enescu, revenit în România la izbucnirea conflagrației mondiale, declara, între altele: „Războiul actual n-are nici o umbră din cinstea și cavalerismul de altădată. E un război de uzură, științific prin procedee și deprimant prin consecințe. Cîțiva compozitori cu renume au compus cîteva imnuri patriotice slabe...”
Consecințele aveau să fie, într-adevăr tragice, inclusiv pentru lumea muzicală. În România, Enescu încerca să-l salveze pe Alfred Alessandrescu, cerînd să i se amintească regelui (iar apoi și mareșalului Constantin Prezan) că este vorba de „compozitorul nostru cel mai însemnat, că a fost de nenumărate ori în primejdie” și că roagă ca printr-un Înalt ordin „acest prețios element al nostru să fie pus la adăpost pentru binele țării”.
În Franța, însă, compozitorul Albéric Magnard avea să moară ars de viu, în casa incendiată de militarii germani, împotriva cărora trăsese de la fereastră. Maurice Ravel, înrolat în armată ca șofer, a fost la un pas de moarte. Enrique Granados avea să dispară și el, pe un vas torpilat de flota germană, iar compozitorul britanic George Butterworth, la numai 31 de ani, era ucis în 1916, într-un asalt împotriva liniilor germane...