Ceea ce cu ceva mai mult de o lună în urmă părea de nerealizat, un vot cu o mare majoritate al celor 128 de membri ai celebrei Orchestre Filarmonice din Berlin pentru a-și alege viitorul director-general artistic începînd din 2018, cînd se încheie mandatul lui Sir Simon Rattle, s-a petrecut în cursul zilei de duminică. Membri titulari ai Orchestrei, singurii cu drept de vot, au ales un dirijor - și încă unul de origine rusă – în persoana lui Kiril Petrenko, în prezent director al Operei de Stat bavareze de la München.
Filarmonica din Berlin
Verdictul a fost anunțat luni, 22 iunie, la orele prînzului, la o conferință de presă organizată intempestiv. Contrabasistul Peter Riegelbauer, membru al conducerii orchestrei, a fost cel care a făcut anunțul:
„Membrii Filarmonicii berlineze s-au întîlnit din nou ieri pentru a selecționa un viitor dirijor-șef. […] Kiril Petrenko a confirmat acceptarea postului într-o convorbire telefonică în direct, în cursul căreia a spus «Îmbrățișez orchestra». Aceasta a fost o decizie de ordin artistic în favoarea unui muzician pentru care partitura și lucrarea însăși se află în centrul [activității sale] și nu propria persoană. El este, de asemenea, capabil să transforme o sală de concert grație charismei sale unice”.
Your browser doesn’t support HTML5
Filarmonica din Berlin anunță alegerea viitorului director artistic: Kiril Petrenko
Un alt membru al conducerii orchestrei, Ulrich Knörzer, a subliniat că alegerea a avut în sine ceva extrem de deosebit în cazul lui Kiril Petrenko, în măsura în care acesta a dirijat Filarmonica numai în trei concerte:
„Cînd a venit pentru prima oară în 2006, prezența sa cu totul specială a fost deja evidentă. De obicei, cînd avem pe cineva care debutează cu noi, ne punem întrebarea și discutăm dacă persoana în cauză trebuie sau nu invitată din nou. Cu Petrenko, singura întrebare pusă a fost „cînd” să-l invităm din nou. Dorința noastră de a-l avea cît de curînd și cît mai des posibil a devenit din ce în ce mai puternică în cursul celor două angajamente ce au urmat, așa că decizia noastră de acum a fost că îl dorim cu noi tot timpul, în calitate de dirijor-șef.”
Constituită de un grup de muzicieni rebeli în 1882, Orchestra Filarmonică din Berlin a avut de la începuturile sale - și are în continuare – un statut cu totul special, autoritatea fiind exercitată colectiv de către muzicieni, în timp ce dirijorii, cu toții prodigioși din istoria ei antebelică, de la Hans von Büllow la Wilhelm Furtwängler și pînă la cei postbelici, între care Claudio Abbado și, în prezent, Sir Simon Rattle, au avut un statut limitat la dirijarea principalelor serii de concerte ale Filarmonicii.
În 1903, orchestra a dat un caracter oficial autonomiei sale, creînd o societate cu responsabilitate limitată, în care fiecare muzician a devenit acționar. De-a lungul timpului, numeroasele probleme de finanțare ale orchestrei, mai ales în perioadele de criză internațională, au determinat crearea în perioada interbelică a unui soi de Comitet de gestiune financiară, cu participarea reprezentanților autorităților berlineze și a băncilor care sponsorizau orchestra.
După paranteza neagră în care Filarmonica a devenit sub naziști o „Orchestră a Reich-ului”, supusă Ministerului propagandei și lui Goebbels, în epoca postbelică, gestiunea a fost preluată de o Fundație, în conducerea (Board) căreia intră directorul artistic, dirijor șef, Intendendul Orchestrei, cei doi președinți ai ei și alți doi responsabili-președinți cu media.
Kiril Petrenko va fi al șaptelea dirijor din istoria oficială afișată de Filarmonica din Berlin, o istorie care îl omite în mod ingrat pe Sergiu Celibidache, cel care s-a bucurat de încrederea autorităților de ocupație imediat după cel de-al doilea război mondial și a fost între 1946 și 1954, cel care a reînoit orchestra și normalizat repertoriul ei, „epurat”, cenzurat, de naziști.
La moartea lui Wilhelm Furtwängler, în 1954, orchestra a făcut – după expresia unui exeget al istoriei ei, Misha Aster – o „alegere moral discutabilă”, desemnînd ca director artistic și dirijor șef un personaj caracterizat ca „protejatul lui Göring, coșmarul lui Furtwängler și anti-ul Celibidache”, în persoana lui Herbert von Karajan. Sergiu Celibidache nu avea să uite niciodată afrontul suferit…
Karajan a fost la vremea sa considerat de membrii formațiunii drept „personalitatea artistică capabilă să perpetueze tradiția Orchestrei Filarmonice din Berlin”. În termeni similari s-a discutat în urmă cu o lună înclinarea unei majorități a orchestrei, dar nu în proporție suficientă, pentru alegerea dirijorului german Christian Thielemann, în prezent lieder la Dresda.
Dar situația politică de astăzi, ca și componența etnică a Orchestrei, este cu totul deosebită de cea de la începutul anilor ‘50. Thielemann a cochetat recent cu cauza naționalistă a mișcării Pegida, iar în componența actualei Orchestre Filarmonice circa 40 la sută din membri sînt muzicieni de origine străină, care nu pot simpatiza cu izolaționismul anti-imigraționist predicat de Pegida.
Așa că alegerea lui Kiril Petrenko este, în sine, expresia unui compromis la care au ajuns membri orchestrei. Petrenko, născut în 1972 la Omsk, în Siberia, este astăzi un cetățean european. A emigrat la vîrsta de 18 ani, imediat după dezmembrarea Uniunii Sovietice, cu familia sa de muzicieni în Austria, a studiat la Viena și a debutat ca dirijor în Vorarlberg cu o operă de Benjamin Britten. A colaborat cu Volksopera din Viena și, începînd din 2001, a debutat succesiv pe marile scene, la Opera de Stat din Viena, Covent Garden la Londra, și la Metropolitan, la New York, cu „Flautul Fermecat” de Mozart.
Și-a cîștigat un bun renume la conducerea Operei Comice din Berlin, între 2002 și 2007, pentru a prelua apoi conducerea Operei de Stat Bavareze și a dirijat la Bayreuth, cu mult succes, ciclul wagnerian în 2013.
La conducerea Filarmonicii Berlineze în 2012
Este comparat adesea de bavarezi cu un dirijor formidabil, de o mare charismă, Carlos Kleiber. Iar Kiril Petrenko însuși era citat astăzi cu o reacție ce spune mult despre el: „nu pot pune în cuvinte ceea ce simt, de la euforie și bucurie la un sentiment de respect amestecat cu teamă și îndoială; ceva din toate acestea…”