În ultimele două decenii politicile culturale în domeniul muzical în diferitele mari țări din centrul și răsăritul Europei au căpătat o turnură pragmatică, adaptîndu-se la reducerea fondurilor primite de la bugetele de stat și străduindu-se să compenseze pierderile prin dezvoltarea sectorului privat. Ceea ce a legat permanent țări ca Polonia, Ungaria și Cehia a fost însă gradul înalt de respect față de moștenirea lăsată de compozitorii lor cei mai reprezentativi, pusă în evidență, la scară internațională de Institutele de cercetări ce poartă numele lui Chopin, Bartok sau Martinu.
Este, în esență, și ceea ce le separă de România, unde numele lui George Enescu este folosit pentru orice – de la „brand” de țară, la un Festival ce înghite fonduri exagerate în raport cu poziția reală a muzicii clasice și situația interpreților ei în cultura actuală – dar nu și pentru promovarea în profunzime a muzicii enesciene și studiul ei.
În acest context România este singura țară care nu are un Institut de cercetări consacrat compozitorului ei național și celor ce au gravitat în jurul lui, și acum cînd Vlad Alexandrescu, noul ministru al culturii, se arată efectiv preocupat de situația domeniului muzical ar fi păcat să se mulțumească doar cu măsuri de cîrpeală a multelor găuri, în loc să-și atașeze numele unei instituții serioase, de viitor.
Propulsarea și menținerea numelui lui George Enescu în actualitatea muzicală internațională cere un asemenea Institutut, cu cercetători capabili să publice în ediții științifice profesioniste, nu ca pînă acum, documentele enesciene, începînd cu corespondența sa, cu interviurile acordate presei internaționale, și terminînd cu partiturile sale atît de problematice astăzi. Un Institut la care să fie atașați sub o formă ce urmează a fi găsită, pe lîngă nucleul de cercetători din România, cei care gravitează, în Germania și Austria în primul rînd, în jurul profesoarei și compozitoarei Violeta Dinescu de la Universitatea din Oldenburg.
Cum ar putea să se dezvolte un asemenea Institut o sugerează experiența Cehiei și a Institutului de cercetări Bohuslav Martinu, inițiat în 1993 la ideea compozitorului Viktor Kalabis. Directorul Institutului, compozitorul Ales Brezina, povestea într-un recent interviu cu Radio Praga cum timp de un an a călătorit în străinătate și a colectat partituri.
„Martinu a publicat la peste 17 edituri în mai mult de șase țări și a fost extrem de dificil să găsesc partiturile tipărite și, încă și mai greu, manuscrisele originale. Apoi, la 8 decembrie 1995 am deschis un Centru de studii Bohuslav Martinu, care astăzi este Institutul Martinu, eu fiind singurul angajat pe vremea aceea. Astăzi, la diversele proiecte, cum este ediția completă a lucrărilor Martinu, lucrează nouă oameni.”
Compozitorul Ales Brezina
„Unul din proiectele noastre majore, de la început a fost de a promova muzica lui Martinu pe plan internațional” – spunea Ales Brezina. Cea mai mare parte a literaturii despre el a fost publicată în cehă, așa că mulți muzicologi, de exemplu, care îl iubeau, se temeau să publice despre el fiindcă nu erau capabili să înțeleagă izvoarele, literatura, corespondența ș.a.m.d.
Am început cu o serie de publicații cu cele mai relevante documente despre viața și opera lui Martinu în limba engleză. Am început, de asemenea, o serie de conferințe și de colecții de studii denumite „Studii Martinu”, iar împreună cu Fundația omonimă am organizat un Festival pentru a promova lucrările lui mai puțin cunoscute. Am produs și lansat o mulțime de înregistrări live pe CD-uri și sîntem pe cale să publicăm și cele mai interesante înregistrări istorice apărute pe cînd era în viață”.
Întrebat de ce au trebuit 20 de ani ca Institutul să publice primele două volume ale ediției complete Martinu, directorul instituției, Ales Brezina, explica faptul că „am avut nevoie să creăm un ghid de editare, să constituim un board editorial internațional și să găsim edituri internaționale profesioniste de calitate; și am găsit editura Bärenreiter.”
„Am avut de asemenea nevoie de timp pentru a găsi și evalua întreaga corespondență scrisă și primită de Martinu, așa că în prezent știm cu exactitate cîte manuscrise originale există. Deci, am avut nevoie de timp pentru a strînge materialul și a stabili instrumentele editoriale. Acum urmează să publicăm cîte două volume în fiecare an și vom finaliza colecția în 2067…”
Un exemplu, nu mai este nevoie de insistat, și pentru lumea muzicală românească.