Acum, cu tot scandalul legat de povestea familiei de pocăiți români din Norvegia cărora li s-au luat copiii pentru că-i băteau, s-au vorbit multe vrute și nevrute în presă și pe rețelele de socializare despre îndoielnica noastră înţelepciune populară care spune că „bătaia e ruptă din Rai”.
Bătaia aplicată de părinţi, desigur, dar şi cea care înainte se practica la şcoală. Bătaia ca instrument pedagogic. În puţine culturi europene pedepsele corporale aplicate copiilor sunt privite cu mai multă dezinvoltură decât în România. Există un larg consens la noi în jurul ideii că pedepsele fizice, caznele, fac parte în mod natural din educaţia acordată de părinţi odraslelor lor.
Într-atât de larg e consensul în jurul acestei relaţii de putere, încât cel mai adesea victimele însele – copiii deveniţi adulţi – găsesc natural modul în care au fost tratate. „Tata era un om aspru, dar drept. Mă bătea de mă rupea, dar o şi meritam”, îmi spunea, cu convingere, un om altminteri normal, cel puţin în aparenţă, dar pe care-l suspectez acum că-şi bate copiii de-i stinge, pentru că altfel n-ar putea „să-i facă să priceapă”. Exemplul fiind, de bună seamă, chiar el: a fost strunit la timp şi iată ce-a ajuns.
Îmi amintesc cum, în copilărie, unii colegi de clasă erau aduşi la şcoală de părinţi, cel mai adesea oameni simpli, care îi cereau profesoarei: „Tovarăşa, să-l bateţi ca pe hoţii de cai, că ăsta numai de frică înţelege.” „Eu te-am făcut, eu te omor!” - era strigătul de luptă al ţăranilor care îşi băteau copiii în ogradă, copii despre care nici unul dintre vecini nu avea vreo îndoială că nu şi-ar merita tratamentul sălbatic. Îmi amintesc şi de învăţătoarele sadice şi de profesorii rataţi, eşuaţi la ţară, care se descărcau de frustrări pe copiii pălmuiţi şi bătuţi cu rigla, uneori peste unghii, rafinament care se situa la limita torturii.
Există un nume în psihologie pentru această mentalitate: este ceea ce Alice Miller a numit „pedagogia neagră”. Violenţa părinţilor şi a educatorilor care aplică din convingere această „pedagogie neagră” nu este neapărat fizică. Violenţa poate fi morală sau intelectuală, manifestându-se prin abuzuri verbale şi diminuarea celuilalt. De câte ori nu auzim pe stradă părinţi apostrofându-şi copiii prin „tâmpitule” şi „cretino” şi asigurându-i că nimic bun nu va ieşi din ei, totul încheindu-se prin: „Cu ce i-am greşit lui Dumnezeu ca să mă pedepsească cu arătări ca voi?!“
Violenţa morală poate fi chiar şi mai devastatoare decât cea fizică. În toate cazurile însă, această „pedagogie neagră” are o particularitate care o distinge de alte forme de dominare. Ea implică în mod necesar nu doar supunerea efectivă a victimei, ci şi o acceptare a pedepsei din partea ei. În acest rafinat sistem de dominare, victima (copilul) e constrânsă să accepte pedeapsa întrucât aceasta îi este aplicată „pentru binele ei”. „E pentru binele tău că te bat, iar mai târziu ai să-mi mulţumeşti”, auzim deseori printre icniturile celor care le aplică copiilor pedepse corporale, sau care îi privează de anumite lucruri la care copiii ţin (extrema la care duce acest raţionament fiind, desigur, rezumată prin: „De ce mă obligi să te bat?!“).
Acest întortocheat transfer de culpabilitate, care, aplicat sistematic încă din copilărie, produce efecte ireversibile, poate furniza un prim element care să ajute la descifrarea complicatei holograme psihologice româneşti: amestecul de mândrie şovăielnică şi de vinovăţie burzuluită care ne caracterizează. Suntem convinşi că ne-am meritat suferinţele trecute, dar ne simţim vinovaţi pentru că, în ciuda lor - şi doar ştim că le meritam ‒, încă n-am ajuns să simţim mireasma acelui Rai din care e ruptă bătaia.