Tiberiu Niţu, grabnic vărsător de plumb în Revoluţie şi procuror general de casă al fostului premier, şi-a dat demisia după ce s-a aflat că s-a jucat cu maşinile poliţiei în praful străzii. El însuşi jucăria preferată a premierului şi a adjunctului acestuia, Tiberiu Niţu s-a folosit de coloanele oficiale poate pentru că el nu prea avea coloană. Încălzirea globală şi preelectorală a scenei politice l-a făcut pe procuror să-şi caute bârlog încă din toamna anului trecut când se asigura în Consiliul Superior al Magistraturii că se va putea întoarce la Curtea de Apel Piteşti, alături de jumătatea sa mai bună, care este tot procuror. Se pregătea de plecare şi abnegaţia lui a intrat în analele de partid şi de stat. La urma urmei şi-a făcut datoria faţă de ţară şi şefi: el este cel care l-a salvat, într-o primă instanţă, pe Victor Ponta de acuzaţia de plagiat, decizând neînceperea urmăririi penale, el este cel care a înregistrat pe bandă rulantă dosare care mai de care mai penibile împotriva fostului preşedinte Băsescu, el este cel care a ignorat sentinţele instanţelor locale pentru alegeri anticipate la Cluj, căci stăpânului de la Palatul Victoria îi era teamă că iese cine nu trebuie.
Your browser doesn’t support HTML5
Sinteza săptămînii politice românești cu Sorin Șerb
Cei care-i plâng de milă şi ar vrea să fie abuzaţi în continuare nu ar trebui să dispere. Locul i-a fost preluat de prim-adjunctul Bogdan Licu, fost doctorand al lui Gabriel Oprea, bănuit şi el că şi-ar fi plagiat lucrarea de doctorat susţinută la Academia Naţională de Informaţii a SRI. Ar fi al treilea caz de plagiat printre discipolii lui Gabriel Oprea, care are el însuşi mari probleme de paternitate doctorală.
Cine spunea că educaţia nu mai are prestigiu? Acolo, în lumea lor de sfertodocţi, semidoctorul e împărat. Poate de aceea ministrul Educaţiei încearcă să vadă partea plină a paharului şi să nu se pripească aruncând lucrările plagiate odată cu apa din copaie. Ca şi predecesorul său când s-a pus problema plagiatelor lui Victor Ponta şi Gabriel Oprea, ministrul Curaj a decis să desfiinţeze Comisia de Etică care se ocupa de analizarea lucrărilor de doctorat bănuite de plagiat. În ultimele momente agonice, comisia s-a ocupat cu albirea tezei de doctorat a ministrului de Interne, Petre Tobă, care a plagiat chiar şi greşeli tipografice. Dar, deşi promitea din decembrie că va înfiinţa rapid o nouă comisie şi că vor fi folosite programe de calculator performante pentru identificarea furturilor intelectuale, singura măsură luată de ministru până acum a fost că în comisia de atribuire a titlurilor doctorale, cea care taie şi spânzură în materie, au fost aleşi nişte dubioşi, unii bănuiţi ei înşişi de-a lungul timpului de furt intelectual de lux.
Aceşti interlopi intelectuali şi cei pe care i-au moşit pot fi găsiţi mai peste tot: de la fostul sculer-matriţer care a intrat în politică descoperind că poate face cu uşurinţă două facultăţi, trei masterate şi două doctorate odată cu primul milion, până la puşcăriaşii care au aflat în mod concret că, dacă deschizi o carte, deschizi o uşă către lume. În ultimii ani, s-a putut evada din puşcării în mod legal aplicând cu sârguinţă dictonul întemeietor al maculaturii literare: Scrieţi, băieţi, numa' scrieţi. Şi au scris din toate poziţiile, numai giuvaeruri stilistice, să îmbrace Dacia literară din cap până-n picioare. Unul a produs zece cărţi într-un an, altul a scris o lucrare de mare valoare ştiinţifică în acelaşi interval de timp cât i-ar fi luat să golească o sticlă de malt cu gardianul lui. Închisoarea, ca şi arena politică, stimulează fecunditatea în toate modurile posibile.
Nu se ştie cine a influenţat pe cine, mai ales că diferenţa dintre puşcăriaşi şi politicieni stă în modul în care conjugi verbul a fi. Cert este că, asemeni politicienilor, mulţi deţinuţi plasaţi în staţiunile de odihnă şi tratament ale ministerului Justiţiei au beneficiat de condiţiile savanţilor de renume mondial pentru a scrie biblioteci de cărţi. Acestea au fost girate de profesori universitari şi academicieni, ba uneori, după cum se pare, chiar scrise de ei, cum recunoştea cu candoare Gigi Becali, unul dintre cei care şi-au găsit eliberarea prin cultură. S-au produs în acest fel sute de cărţi şi zeci de corupţi şi-au spălat păcatele băgând bani grei în producţia de carte. Au făcut bine magistraţii că nu au decis confiscarea averilor, în felul acesta profesorii referenţi sau membri ai comisiilor care au stabilit valoarea ştiinţifică a acestor lucrări au primit nişte substanţiale sporuri salariale, iar autorii sunt, probabil, singurii români care reuşesc să trăiască din scris. Unii chiar foarte bine, dacă ne luăm după proliferarea paginilor de Internet de pe care poţi să-ţi cumperi toată bio-bibliografia intelectuală la preţuri fără TVA. Deocamdată ministrul Justiţiei a reuşit să obţină o suspendare până în septembrie a prevederilor care reglementează producţia de carte din închisori. Până atunci, Biblioteca Naţională a deschis depozitul legal şi a organizat o expoziţie care cuprinde peste patru sute de cărţi scrise de 180 de autori, publicate de peste 70 de edituri din ţară. După cum se intitulează expoziţia, sunt „cărţi cu răspundere limitată”, concepute, scrise, redactate în închisoare, şperacle cu care pensionarii de lux ai sistemului judiciar şi-au croit drumul către libertate.
Poate că, în paralel, ar trebui expuse şi plagiatele cu care demnitarii şi-au câştigat nu doar prestigiul social şi academic, dar şi sinecure bine remunerate. Şi nu e vorba doar despre doctorate, ci şi despre licenţe, masterate, cărţi de curs, lucrări de specialitate, tot valul de maculatură care colmatează programele şcolare şi încercările de reformă în sistem. Fireşte, dacă ar fi funcţionat cum trebuie radarele de performanţă care să avertizeze asupra fraudelor intelectuale nu am mai fi în această situaţie. Nu s-ar fi ajuns aici, dacă sistemul imunitar al intelectualităţi ar fi funcţionat, dacă ar fi existat reacţii normale de rejecţie sau măcar de reevaluare în cazul indivizilor compromişi profesional sau moral în comunism. Sau după aceea. Dar moralitatea postcomunistă este proteică şi s-au inventat tot soiul de scuze pentru păstrarea foştilor informatori, membri ai CC-ului sau angajaţi ai sistemului politic în sistemul de educaţie, în presă sau prin Uniunile de creaţie. Unii dintre ei, deşi securişti devoalaţi, au luat palme drăgăstos academice sau cununi de lauri. Au fost scuzaţi, spunându-se că au fost forţaţi să se prostitueze sau că talentul lor nu are legătură cu moralitatea flască. Pentru a se pierde în mulţime sau pentru a-şi dilua propria vinovăţie, impostorii au crescut şi s-au înmulţit ducând mai departe această filosofie de viaţă şi de moarte. În Academie şi universităţi, de pildă, au fost încurajate sistematic mediocritatea şi sterilitatea. În primii ani postcomunişti, nemuritorii academici şi-au creat un alibi acceptând prestigioşi membri postmortem care nu puteau vota (mai precis, votau ca alegătorii lui Liviu Dragnea), pentru a putea fi nemuriţi mai apoi tot soiul de inşi de categoria a doua. Aceştia au întreţinut la rându-le o reţea academică de reviste care mănâncă milioane producând un zero egal cu propria valoare ştiinţifică. Sunt revistele, multe dintre ele neavând nicio importanţă pe plan mondial, citate în toate biografiile celebrităţilor locale şi e de presupus că, dacă la nivel doctoral nu au funcţionat nici simţul critic şi nici instinctul detectivistic, nici în aceste pagini nu au funcţionat defel. În colegiile redacţionale şi prin preajma acestora amuşină tot soiul de refuzaţi care câştigă o pâine făcând oficii de salubritate pentru mediul universitar academic. Reformele anterioare s-au întins ca pecinginea, multiplicate quadridimensional în sistem şi în mentalul colectiv. A ajuns aproape imposibil să tai o felie de cangrenă fără a pune în pericol organele vitale. Schimbările de haită politică au adus o maree neagră de nepoţi şi verişori în miezul instituţiilor academice, provocând embolia sistemului care nu mai inspiră nimic şi pe nimeni. Nu mai poate decât horcăi, sufocat de impostura generalizată, de hemoragia continuă de creiere, de imoralismul academic care ezită să amputeze membrele betege de teamă că s-ar putea decapita.
De aceea, cu mici şi nesemnificative excepţii, doar actele de la dosar mai sunt impresionate de un doctorat, o lucrare ştiinţifică sau de orice alt efort intelectual chiar dacă acestea sunt rodul strădaniei autorului, livre de carne rupte din spinare şi udate cu sângele, transpiraţia şi lacrimile lui. După ce atâţia politicieni şi puşcăriaşi analfabeţi au furat startul, ideea de intelectualitate a ajuns o glumă de autobază reflectată în salarii şi în prestigiul nul de care se bucură adevăraţii truditori intelectuali. Cei pe care nu-i vedem de pădurea de cadre hrănită cu steroizi doctorali. Cei care nu au împuşcat francul la vânătoare cu miliardarii.