Născut la 30 noiembrie 1967, in Constanța, România, Doru Dendiu a facut studii la Școala Superioară de Jurnalism din București. Între 1989-2011 a fost jurnalist, din 2007 în Republica Moldova. Deține cetățenia R.Moldova din 2011. Din 2012 este președintele filialei Republica Moldova a Partidului Mișcarea Populară. Candidat la alegerile din România.
Your browser doesn’t support HTML5
Jurnal săptămînal: Doru Dendiu
Luni
Pe 11 decembrie în România și peste toate hotarele ei locuite de români au loc alegeri parlamentare. Sunt implicat în această campanie electorală, aș spune chiar vizat și asta mi-a dat total peste cap programul obișnuit. Atât de tare încât de două ori, prins cu fel și fel de acțiuni, mi-am uitat băieții la grădiniță. Sfânt a rămas doar drumul de dimineață și așa am început și ziua de luni.
Pentru că am convenit cu Valentina Ursu să evit amintiri legate de alegerile din 11 decembrie, voi lăsa sub tăcere ce am făcut în prima parte a zilei. Pot spune doar că am întâlnit oameni frumoși care au multe probleme urâte, a căror rezolvare întârzie nepermis. Tot cu oameni frumoși m-am văzut și seara, în Băcioi.
Dacă nu știați, Băcioi este capitala Chișinăului. Capitala capitalei, cum ar veni. Așa le place oamenilor de acolo să spună și eu îi cred. După Constanța, București și Chișinău, în Băcioi, la prietenul Lăpușneanu, este a patra mea casă. A mea și a Angelei și a celor 3 băieți, care m-au însoțit și de data asta la Hramul comunei. Au mai fost cu noi câțiva prieteni din echipa de campanie. Am sărbătorit cu sarmale făcute de Angela și carne arsă de bărbați. Gospodari, na ... beciul era cam aproape de jar, iar în beci un muzeu cu multe piese de valoare, pe care prietenii le-au admirat îndelung. Precizez doar ca să nu cădeți în eroare și să vă imaginați că am stat doar lângă butoi. Ce a contat a fost că putem discuta și altceva decât acțiuni de campanie și fiind prima întâlnire în această formulă m-am bucurat să constat, încă odată, că oamenii buni se găsesc și stau alături. Mariana Țăranu, Eduard Bulgac, colonelul Andrei Covrig, Victor Tabuci, Costache Lăpușneanu, gazda noastră.
Marți
Marți am parcurs 600 de kilometri prin nordul republicii. Împreună cu Eduard, care este agricultor și mi-a povestit câte ceva despre aproape fiecare deal pe care l-am urcat, despre aproape fiecare sat pe care l-am traversat și bineînțeles foarte multe despre șoselele pe care am circulat. Povești cu un amestec de frumos și urât, de bine și rău, de foame și dor, de hoție și de sacrificiu. Am intrat într-o livadă de meri și am simțit încă odată diferența dintre natural și sintetic. Și mi-am amintit de prietenul Bogdan, care a plecat acum niște ani la Bruxelles cu patru lăzi cu roșii. „Să le arăt ălora, piticule, cum arată o roșie, că au uitat. Ăia, dacă văd o roșie mare și neuniformă ca astea, se sperie", mi-a zis Bogdan. Are dreptate. Așa mă sperii și eu de multe care sunt și care se petrec în republică, dar îmi trece repede și merg mai departe.
Doru Dendiu
Scopul acestei călătorii, nu prima așa de lungă, a fost revederea unei ființe foarte dragi. Maria Andronachi are în ea tot ceea ce aș vrea să văd la o femeie candidat. De aceea, Maria nu va candida niciodată. Va rămâne acolo, la Edineț și la Briceni și va face fapte și lucruri frumoase și bune, pentru oameni care au fost și vor fi. Fapte și lucruri care nu-i aduc niciun ban, ci doar ceea ce banii nu pot cumpăra - admirația și respectul bunilor din jur și invidia răilor. Am cunoscut-o pe Maria Andronachi cu mulți ani în urmă. E modestă și hotărâtă și mai important decât tot este că alături de ea cresc români buni și frumoși ca Nicoleta.
Miercuri
Miercuri am stat din nou de acea parte a camerei de luat vederi care mă incomodează, încă, după ani și ani de stat în partea cealaltă. Am privit ochii celor care ascultau și căutam în ei privirea mea. Am rostit câteva cuvinte cu ochii ațintiți cumva în gol, privind o reflexie a jurnalistului Doru Dendiu. Mi-au prins bine anii lucrați întrebând. De ficare dată când acord un interviu mă gândesc ce aș întreba eu ca jurnalist și de aceea probabil fiecare răspuns e parte din sufletul meu. Aveți dovada în publicația Occident Românesc, pentru care am răspuns recent la cele mai incomode întrebări posibile. Unele bazate pe delațiune, rodul unei închipuite răzbunări a unora din Chișinău care neavând cu ce să mă atace mi-au atacat femeia iubită și mi-au pus în cârcă păcatele lor. Reporterul care m-a intervievat a lăsat la alegerea mea dacă răspund sau nu la aceste întrebări și a fost surprins că nu le-am ocolit. Vă invit să căutați și să citiți.
Miercuri am avut ocazia să rememorez crâmpeie din ultimii șase ani legate Eugen Tomac. Prieten, deputat, președinte. Un român născut în poate cel mai năpăstuit teritoriu românesc încă ocupat de alții. Îl știam mai demult, dar prin 2010 am ajuns să-l cunosc. Mă enervează deseori, așa cum știu că și eu îl enervez pe el, cu siguranță mai des. În puterea de a trece peste amănuntele drumului nostru stă trăinicia prieteniei care ne leagă și determinarea de a lupta alături împotriva răului din noi dar mai ales împotriva răului lor.
Am cunoscut în 25 de ani de presă indivizi ahtiați de putere și din păcate încă mai cunosc. Îi vezi dintr-o dată. Aroganți, îmgâmfați, convinși că dacă încalecă un scaun înalt l-au prins pe Dumnezeu de picior. Uitând că niciun scaun nu aleargă ajung să cadă maiestuos și din ei nu rămâne nici amintirea. Trec dintr-o barcă în alta căutând peștele mai mare, mai bun, cu prostia celui care n-a citit nici măcar o poveste. Eugen stă la polul opus și asta uneori mă enervează prea tare.
Joi
Joi a fost joia neagră. Furat de campanie, mi-am neglijat celelalte responsabilități și mi-am lăsat în beznă familia, numeroasă cum știți. Dis de dimineață ne-au bătut la ușă doi băieți și ne-au tras heblul. Fără discuții, fără remușcări. Prea multă răutate zace în unii oameni, pentru câteva mii de lei prăpădiți încasați lunar. Factura venise târziu, poșta lucrează cum știți și asta pe ei nu-i interesează. Republica, această republică… un stat care își jecmănește contribuabilii și îi pune să plătească ce a furat el.
Joi a fost joia neagră. Două mașini la rând au căzut, lovite de boala fierului, boala aia care lovește când ți-e lumea mai dragă și planurile mai mari.
Joi a fost joia atât de neagră încât sunt incapabil să-mi amintesc ce-a mai fost.
Pentru că început cu o ceartă absurdă provocată de un prieten bun. Răul vine când prietenii se ceartă degeaba.
Vineri
Dimineață l-am dus pe Matei la control, la medicul de familie. Are muci, tușește urât și e foarte cuminte. Nu rupe nimic, nu desenează pe pereți, nu bate cu făcălețul în tigăi. Mai pe scurt, e bolnav. Control, rețetă, farmacie, medicamente și la spital. La spital, să o luăm pe mama Angelei. Au decis să o externeze. Vestea a venit pe neașteptate. Internată luni, știam că va sta cel puțin zece zile. E o femeie bolnavă de-a binelea, nu închipuită, care acum două luni a stat în comă trei zile. motivul externării subite e simplu: în spital nu mai sunt locuri. Vindecat, nevindecat, pleci. Vin alții din urmă. Ca într-un stat care trebuie ucis pentru că a ajuns să-și ucidă în liniște cetățenii.
Le-am spus asta și profesorilor și elevilor de la liceul erou Gheorghe Asachi, pe care i-am întâlnit azi, în scurt timp.
Acest jurnal a fost despre câțiva dintre oamenii cei mai dragi mie. Aș fi ceea ce nu sunt dacă l-aș încheia fără să îi amintesc pe Nicolae și Cornelia, părinții mei, cărora le mulțumesc că s-au împăcat cu gândul că am intrat în politică și candidez pentru Senatul României în alegerile din 11 decembrie.
Acest jurnal a fost despre câțiva dintre oamenii cei mai dragi mie. Aș fi ceea ce nu sunt dacă l-aș încheia fără să îi amintesc pe numeroșii mei prieteni de peste mări și țări care mă vor vota cu emoție la 11 decembrie și pe care sunt sigur că nu-i voi dezamăgi niciodată.