Incă de la aprozii Antichității, precum cei din Iliada, și până la purtătorul de cuvânt NATO, sau cei ai Comisiei Europene de astăzi, funcția de purtător de cuvânt a fost ingrată și plină de capcane.
In mod tehnic, un purtător de cuvânt nu are personalitate proprie. El sau ea reprezintă interesele organizației… al cărei cuvânt în transmite publicului și presei, chiar și atunci când respectivele interese se află în confict cu propriile lui opinii.
Unul din primele lucruri pe care trebuie să le învețe un jurnalist este că atunci când intervievează un purtător de cuvânt el trebuie să se întrebe în permanență în cap: — "Oare unde mă minte"? Un purtător de cuvânt este pus acolo pentru a da o imagine bună a instituției sau omului politic, iar nu pentru a spune adevărul.
Sigur, tehnicile de a nu spune adevărul sunt foarte diferite, atât în funcție de persoană, cat și de natura instituției.
Astfel, în Comisia Europeană, purtătoarele si purtătorii de cuvânt ai feluriților Comisari UE sunt specific antrenați să nu prezinte decât comunicatele oficiale, iar atunci când primesc, în sala de presă, întrebări concrete, sau stânjenitoare, să răspundă, de pildă, fie că abia acum aflã acest lucru, fie că se vor interesa despre detalii și că vor reveni cu un telefon la jurnalistul respecti… ceea ce nu se întâmplă mai niciodată.
Este un prilej permanent de ironie și sarcasm in sală, printre jurnaliștii acreditați la UE să pună o intrebare purtătorului de cuvânt de pe podiu și să audă: — "Nu am detalii acum, dar te voi contacta".
Este de asemenea inutil să ceri purtătorilor de cuvânt ai UE comentarii pe anumite teme, rezultatul unor alegeri naționale, de pildă. Ziariștii din Bruxelles o știu și detestă atunci când redactorul-șef de acasă le cere să ia o reacție, pentru că ei știu că li se va răspunde: — "Comisia nu comentează pe teme de politică internă a statelor membre", sau: — "Comisia respectă voința poporului X".
La fel se întâmplă de altfel și cu purtătorii de cuvânt ai guvernelor. E imposibil de imaginat că imperturbabilul Dmitri Peskov, purtătorul de cuvânt al lui Putin, poate fi crezut în ceva, fie și atunci când spune: “da", “poate", “și", sau "o să vedem".
In rare cazuri, însă, un purtător de cuvânt poate deveni emblema unei instituții. Așa s-a întâmplat cu britanicul Jamie Shea, purtătorul de cuvânt al NATO în timpul războiului din Kosovo, în 1999. Prin felul bonom și detașat prin care a reușit să dea o notă total pozitivă intervenției NATO în Serbia, el a devenit atât de popular în Kosovo, încât după război, un mare număr de nou-născuți albanezi au primit prenumele „Jamie Shea".
Pronunțat de multe ori cu totul aiurea, dar asta e doar o picanterie atunci când vine vorba de un… purtător de cuvânt.
----------------
Până în 2009 statutul purtătorului de cuvânt în Republica Moldova nu era reglementat oficial şi era mai curând un teren de improvizații. Acesta era confundat deseori cu şeful serviciului de presă sau comunicatorul instituției publice, întrucât nu exista o separare clară de atribuţii. Asta îşi aminteşte comentatorul şi scriitorul Igor Volniţchi care în 2010 fiind purtător de cuvânt al premierului de atunci a promovat o amplă reformă în domeniul comunicării în sectorul public. Prin hotărâre de guvern aprobată în 2010 s-a stabilit că purtătorul de cuvânt se subordonează conducătorului instituției publice, funcţia pe care o deţine este una politică şi el este separat de colegii din unitatea de comunicare, adică serviciul de presă al instituţiei care sunt funcţionari publici. Purtătorul de cuvânt face parte din cabinetul demnitarului şi pleacă din funcţie odată cu el, spune Igor Volniţchi:
„Purtătorul de cuvânt este astfel asociat doar cu acel demnitar, nu este asociat cu instituţia, ceea ce-i dezleagă mâinele şi îi permite să aibă o libertate de exprimare mai mare, inclusiv să formuleze mesaje cu caracter politic. Prin aceeași hotărâre noi am scos presiunea mesajelor politice de pe comunicatorii, funcţionari publici, de pe serviciile de presă care de multe ori erau puşi în situaţia să formuleze poziţii politice, iar odată cu plecarea demnitarului ei rămâneau le cheremul viitorului conducător căruia puteau să nu-i placă mesajele politice pe care ei le promovase anterior.”
Igor Volniţchi spune că din 2010 încoace se observă o îmbunătățire a situaţiei:
„E îmbucurător că toate guvernările din ultimii ani, toţi demnitarii respectă acea hotărâre, nu ştiu dacă o fac conştient sau inconştient, dar purtătorii de cuvânt sunt acum şi promotori de mesaje politice, iar presiunea de pe serviciile de presă din punct de vedere politic a fost scoasă.”
Igor Volniţchi spune că totuşi nu toţi miniştri, conducători de instituții publice sau politicieni par să fi înţeles care este rolul unui purtător de cuvânt, deşi majoritatea au angajat unul. L-am întrebat pe Igor Volniţchi de ce doar unii purtători de cuvânt sunt foarte vizibili, uneori chiar confundaţi cu demnitarul pe care îl reprezintă, cum a fost cu fostul purtător al ex-preşedintelui Nicolae Timofti:
„Sunt două posibile explicaţii. Prima – pe cât de activ este însăşi conducătorul instituţiei publice şi cât de vizibil el vrea să fie. Mai avem din păcate conducători de instituţii publice care nu conştientizează la justa valoare ce înseamnă comunicare, imagine publică, ce înseamnă să fii activ şi să foloseşti toate oportunităţile moderne de comunicare. În al doilea rând, explicaţia ţine însăşi de comunicatori pentru că de multe ori conducătorii instituţiilor publice îşi doresc să fie vizibili, să fie promovaţi, să fie prezenţi în spaţiul public, pe când comunicatorii lor sunt destul de absenţi.”
Igor Volniţchi mai constată că în Republica Moldova există o criză de comunicatori buni. Iar puţinii specialişti calificaţi care există sunt cu greu atraşi în sectorul public, dat fiind salariile mici şi condiţiile de muncă uneori la limita decenței.