Crize sentimentale, crize identitare, crize politice, crize existenţiale, crize de familie, criza economică, criza mediului, criza refugiaţilor. Şirul crizelor contemporane ar putea continua. Toate aceste crize şi-au găsit cîte-un loc tematic în filmele care au rulat pînă acum în cadrul Berlinalei.
Regizorul Volker Schöndorff, care a pus bazele a ceea ce a intrat în istoria cinematografiei sub denumirea generică Noul Film German (Neuer Deutscher Film) cu filmul său „Tînărul Törless“, din 1966, a fost prezent la actuala Berlinală cu o nouă creaţie.
Este un film căruia i se poate aplica una din etichetele enunţate mai sus. În centrul filmului lui Schlöndorff, intitulat, „Întoarcerea la Montauk“, se află un scriitor, Max Zorn, care în timpul unui turneu de lecturi o reîntîlneşte pe fosta sa iubită. Din rememorarea relaţiei apuse, ilustrată de revizitarea unui loc unde au petrecut împreună, se desprinde tocmai criza profund sentimentală a scriitorului pe care a tematizat-o şi în ultimul său roman din care a citit în faţa publicului din New York. Filmul lui Schlöndorff este şi un omagiu, indirect, adus scriitorului elveţian Max Frisch (autorul nuvelei „Montauk“, din 1975, şi al romanului „Homo faber“, din 1957, pe care Schlöndorff l-a ecranizat în 1991).
Efectele crizei economice şi repercusiunile asupra unei familii au constituit tema principală a coproducţiei portughezo-franceze, regizată de Teresa Villaverde, intitulată „Colo“. Desigur, filmul nu este lipsit de o anumită dimensiune social-critică, oarecum imanentă subiectului abordat. Această dimensiune constituie, însă, doar planul secund pe care se derulează criza existenţială a celor trei protagonişti, tatăl, mama şi fiica adolescentă care încearcă să înţeleagă ce se-ntîmplă cu ei, căutînd soluţii individuale – sortite eşecului.
Un film care amestecă în stilul unei pseudo-parodii amare genurile cinematografice la modă, cuprinzînd întreaga gamă de filme difuzate, seară de seară, la televizor, de la filmele de groază la filmele poliţiste, este producţia spaniolă intitulată „Barul“, în regia lui Álex de la Iglesia (care a rulat în afara competiţiei).
Filmul este, pe undeva, şi o sinteză a crizelor moderne abătute asupra unui grup de oameni care se află întîmplător într-un bar. Aparţinînd unor categorii sociale diferite, cei prezenţi în bar sînt surprinşi de împuşcarea unui client, urmată de împuşcarea altei persoane. Nu se ştie cine e făptaşul, nu se ştie dacă nu cumva este vorba despre un atac terorist sau despre o simplă răzbunare. Persoanele aflate în bar trec printr-o situaţie limită şi îşi dezvăluie treptat măştile sub care se ascund în viaţa cotidiană. Montajul alert al secvenţelor produce efecte neaşteptate, pline de suspans şi ştergerea frontierelor între genuri.
Filmul despre care toată lumea susţine că ar merita anul acesta Ursul de Aur, aparţine regizorului Aki Kaurismäki şi a rulat în cadrul programului principal sub titlul: „Cealaltă parte a speranţei“ („Toivon tuolla puolen“).
(Foto: Berlinale)
Celebrul regizor finlandez, Aki Kaurismäki, abordează de data aceasta unul dintre subiectele contemporane fierbinţi, şi anume criza refugiaţilor. În centrul filmului se află un refugiat din Siria care ajunge în Finlanda, unde cere azil politic. Reuşeşte să fugă din arestul poliţiei, după ce află că i s-a refuzat şederea. Un patron al unui restaurant falimentar îi oferă un loc de muncă, îi face rost de acte false şi de un loc improvizat de dormit. Filmul arată cele două faţete ale aceleiaşi medalii, respingerea şi ostilitatea faţă de o persoană care este în căutarea unui adăpost, iar pe de altă parte, o solidaritate între oamenii nefericiţi, pe care îi apropie un soi de unitate utopică a suferinţei.