De la București se anunță încetarea din viață la vîrsta de 89 de ani a unuia din cei mai importanți cercetători ai istoriei României, academicianul Șerban Papacostea. Născut în 1928 într-o familie macedo-română, fiu al juristului Petre Papacostea, cel care avea să devină un martor critic al evenimentelor secolului al XX-lea și un pedagog înăscut, a absolvit Facultatea de istorie a Universității din București în 1949, elev, între alții, al medievistului de marcă Gheorghe Brătianu. Originea sa dintr-o familie de oameni politici averescani l-a împiedicat de la o carieră normală de cercetător sub regimul comunist. Bibliotecar la Biblioteca Centrală Universitară din București între 1954 și 1957, avea să devină apoi cercetător la Institutul de Istorie și să-și poată susține teza de doctorat „Oltenia sub stăpânire austriacă (1718-1739)”, abia în 1968. Între anii 1970-1980 a fost șef al sectorului de istorie universală, iar din 1990, timp de câțiva ani, director al Institutului de istorie „Nicolae Iorga”. Foarte tîrziu meritele i-au fost recunoscute, devenind abia după decembrie 1989, membru corespondent al Academiei Române și, în ultimi ani ai vieții, membru deplin.
Șerban Papacostea a lăsat în urmă un număr impresionant de studii fundamentale pe temele sale preferate de istorie: întemeierea statelor române, cruciada tîrzie și lumea românească, istoria Mării Negre în Evul mediu și, cu predilecție, rolul venețienilor și genovezilor în bazinul pontic. Între lucrările sale esențiale se înscriu „Geneza statului în Evul mediu românesc. Studii critice” (Editura Dacia, 1988) și „Românii în secolul al XIII”. Între cruciată și Imperiul mongol (Editura Enciclopedică, 1993).
Arhiva istorică Radio Europa Liberă păstrează cîteva din intervențiile sale radiofonice pline de substanță și probitate intelectuală.