Your browser doesn’t support HTML5
Eu și câinele meu, Securitatea (12) - amintiri în serial de N.C. Munteanu
Europa Liberă în direct
Joi 26 aprilie 2007
Moderator: Lucian Ștefănescu
Eu și câinele meu, Securitatea (12)
În ziua de 10 aprilie 1977, în prima zi de Paști, trei securiști au năvălit peste mine, în camera în care locuiam în Calea Griviței nr 34. Mi-au fluturat pe la nas o autorizație de percheziție, pe care n-am avut timp s-o citesc.
Erau trei inși în civil. Cel care părea să conducă operațiunea a mormăit un nume pe care nu l-am înțeles. Abia mai târziu, cu ajutorul dosarului de urmărire informativă, am reconstituit numele celor trei ipochimeni: lt col Matei Vasile, organ de cercetare penală în IMB Securitate București, lt mj Măieran Vasile, care se ocupa și de revista „Cinema”, și, surpriză, căpitan Tănase Costel, adică vărul Costel. Spun surpriză pentru că mi-am citit dosarul de cel puțin douăzeci de ori, dar n-am văzut totuși că procesul verbal a fost scris de vărul Costel – un fel de falsă memorie, care a procedat prin eliminare. Îl detestam așa de tare pe vărul Costel, care se silise vreo șase ani mai târziu să mă facă informator, încât mintea mea refuză și acum să-l situeze în hărmălaia percheziției, într-o cameră de doisprezece metri pătrați, în care se aflau un pat, o ladă de studio, televizor, aparatul de radio, picup-ul și discurile, o sobă, un dulap, o masă, un scaun, un frigider, un reșou, un lighean și vreo trei sute de cărți așezate, de fapt risipite peste tot. În spațiul rămas, se mai aflau cei trei securiști, eu și doi martori: unul propus de mine, altul cules de băieți dintre vecini. Și acum, când reconstitui scena, nu-l văd pe vărul Costel, deși el a fost acolo, a scris procesul verbal, semnat de mine pe fiecare pagină.
Mi-au cerut să le predau înscrisurile cu conținut denigrator. Am întrebat ce înțeleg ei prin denigrator. Au spus: „Știi tu.” Știam. Așa că le-am spus să poftească la masă și să se servească.
Primul a poftit vărul Costel, care a ocupat singurul scaun din cameră și s-a pus pe scris, sub dictarea tovarășului Matei Vasile, în timp ce Măieran îmi răsfoia cărțile de la capul patului, culegea câte o agendă, câte o carte poștală ilustrată din vreo capitală europeană, un carnet de însemnări ș.a.m.d.
S-au moșmondit mult, fiindcă fiecare material trebuia descris, numărat pagină cu pagină și rezumat conținutul. Și erau multe: vreo patru scrisori. Cea către Nicolae Ceaușescu avea vreo 19 pagni scrise rând la rând, toate în mai multe copii, plus manuscrisele, ciornele de lucru și multe însemnări pe foi disparate. Au numărat până și foile de indigo folosite pentru baterea la mașină a scrisorilor, dar și pe cele nefolosite. Lucru ciudat, nu s-au agățat de Constituția RSR și de Codul eticii și echității socialiste, ambele intens subliniate, și pe care le folosisem la redactarea scrisorii către Nicolae Ceaușescu. Au dat deoparte și trei dosare cu tăieturi din ziare, discursurile „geniului Carpaților”, elogii cu toptanul, poezii de-ale pupincuriștilor zilei, fel de fel de articole care conțineau și aspecte mai critice ale vieții în socialism. Le-au dat deoparte din lene, deși pe ele scria la vedere „tâmpit ziar”. Dacă ar fi trebuit să le descrie pe toate, i-ar fi prins acolo nu numai și cea de-a treia zi de Paști, dar și 23 August.
Când să încheie, m-au întrebat dacă asta e tot. Era tot. Aici, unul dintre martori a făcut o greșeală care avea să-mi ușureze mult viața în perioada următoare. A spus: „Dar sub saltea nu v-ați uitat.” Era un prieten din copilărie, și cu o seară mai înainte îi citisem scrisoarea către Nicolae Ceaușescu. Firește, s-au uitat și sub saltea și-au mai găsit încă un set din cele patru scrisori, pe care le-au luat iar la descris.
Percheziția a durat vreo două ore, după care m-au dus la sediul din strada Beldiman, să dau declarații despre cele patru scrisori.
Ce conțineau aceste scrisori, vom afla în emisiunea viitoare. Până atunci, s-auzim numai de bine.