Your browser doesn’t support HTML5
Eu și câinele meu, Securitatea (13) - amintiri în serial de N.C. Munteanu
Europa Liberă în direct
Joi 3 mai 2007
Moderator: Lucian Ștefănescu
Eu și câinele meu, Securitatea (13)
Cele trei scrisori, pentru care în 10 aprilie mă aflam în sediul Securităţii din str. Beldiman, au fost, de fapt, patru. Prima era adresată lui Paul Goma. Îl anunţam că mă raliez mişcării iniţiate de el, de sprijinire a intelectualilor cehi, semnatari ai Cartei 77. A doua scrisoare era adresată preşedintelui american Jimmy Carter prin care, ca un ziarist din estul Europei, îi mulţumeam pentru semnarea Tratatului de la Helsinki şi mai ales pentru că americanii contribuiseră la convingerea ţărilor comuniste să accepte punctul 5, cel referitor la respectarea drepturilor omului. Cea de-a treia scrisoare, cea mai consistentă, cea mai lungă – 11 pagini – era adresată lui Nicolae Ceauşescu şi în care îi spuneam tot ce cred eu despre nerespectarea drepturilor omului în România, despre felul în care el, Nicolae Ceauşescu, încalcă în permanenţă nu numai drepturile omului, dar şi Constituţia României şi, supremă neruşinare, chiar şi Codul eticii şi echităţii comuniste.
Pentru că ştiam de la Europa Liberă că, la ora când terminasem eu de scris scrisorile, nu se mai putea ajunge la Paul Goma, el fiind strict supravegheat de Securitate, şi pentru că mai ştiam că protestul meu avea să fie zadarnic dacă nu ajungea afară, şi fără nici un ecou în ţară dacă n-ar fi ajuns la Europa Liberă, am expediat printr-un curier de încredere câte un set din cele trei scrisori ziarelor „Washington Post” şi „Neue Zürcher Zeitung”, precum şi postului de radio Europa Liberă.
În mai puţin de trei zile, am avut confirmarea că scrisorile au ajuns cu bine în Occident, dar pentru că nu aveam nici un semn despre Europa Liberă şi pentru că, odată ce spusesem ce aveam de spus, mă simţeam liber chiar şi într-o ţară comunistă, trăiam un fel de beţie, dacă nu chiar schizofrenie a libertăţii. Nu mai aveam frici, îmi scosesem din priză instinctul de conservare. M-am gândit, deci, să mai trimit un set din aceleaşi scrisori şi Ambasadei SUA la Bucureşti. Cum de ambasadă nu te puteai apropia fără ca vreun miliţian sau vreun civil în haine de piele să nu te întrebe cu ce treburi pe acolo, am recurs la o stratagemă care avea să se dovedească păguboasă. Lângă o clădire de pe strada Semicercului 1, apropiată de adresa unde locuiam, era parcată zilnic la prânz şi seara o maşină străină cu număr diplomatic pe care o văzusem adesea parcată şi pe trotuarul din faţa ambasadei, dar şi în curtea ambasadei americane. Eram sigur că posesorul maşinii e un american. Aşa că l-am abordat cu toată siguranţa şi l-am rugat să înmâneze ambasadorului american un set din cele trei scrisori, plus cea de-a patra scrisoare care îi era adresată. În aceea scrisoare îi spuneam ambasadorului american cine sunt, ce făcusem şi mai ales denunţam o furibundă campanie de propagandă comunistă din presa românească împotriva aşa-ziselor racile ale democraţiilor occidentale, ca răspuns la criticile occidentale la adresa felului în care erau respectate drepturile omului în ţările comuniste, în general, şi în România, în special. Îi mai spuneam că în acest climat mă simt foarte afectat şi îl rugam să informeze Departamentul de Stat despre conţinutul celor trei scrisori şi despre încălcarea drepturilor omului în România comunistă.
Numai că, 30 de ani mai târziu, aveam să aflu din dosarul de urmărire informativă „Vrînceanu” că omul pe care îl luasem drept funcţionar al ambasadei americane era funcţionar acolo, dar era şi informator al Direcţiei a 3-a care se ocupa cu supravegherea străinilor în România. Şi asta i-a adus pe securişti pe capul meu mai devreme decât mă aşteptam. Şi erau nu numai grăbiţi, dar şi extrem de mânioşi. După ce au citit scrisoarea adresată preşedintelui R.S. România, datată 30 martie 1977, au ajuns la concluzia că Munteanu C. Neculai „este un dement profund duşmănos şi aduce grave injurii orânduirii sociale şi de stat, ordinii de drept, politicii interne şi externe a partidului şi statului nostru”.
Măi, să fie, devenisem un duşman al poporului. De ce? Vom afla în emisiunea de săptămâna viitoare. Până atunci, să auzim numai de bine.