Eu și câinele meu, Securitatea (14)

Neculai Constantin Munteanu

Your browser doesn’t support HTML5

Eu și câinele meu, Securitatea (14) - amintiri în serial de N.C. Munteanu

Europa Liberă îndirect

10 mai 2007

Moderator: Victor Eskenasy-Moroșan

Eu și câinele meu, Securitatea (14)

Scrisoarea adresată în 1977 lui Nicolae Ceaușescu începea relativ blând. Voiam să îmblânzesc fiara mai întâi, înainte de a-i da la cap. Exprimam admirația pentru curajul din august '68, când condamnase invadarea Cehoslovaciei de către țările membre ale Tratatului de la Varșovia, gest în care însă nu mai credeam demult. După care am trecut la fapte: „Admirația și participarea mea s-au transformat însă rapid în dezamăgire și retrezire la realitate. Ceea ce regimul fusese înainte 1968 era și după '68. Același partid omniprezent și omnipotent, aceleași lozinci găunoase, aceeași clasă muncitoare trudind în folosul unei avangarde zisă a ei înșiși, avangardă concretizată într-un om infailibil, unicul, a cărui domnie e descrisă de presa de partid cu inconștientă megalomanie ca Deceniul Ceaușescu”. Nu începeam rău și am continuat cam la fel.

„Atunci, în august 1968, în euforia mea patriotică, nu am acordat prea mare importanță pancartelor pe care scria Ceaușescu-PCR, Ceaușescu România, Ceaușescu și poporul. Puțini își puteau imagina atunci că acele pancarte nu erau decât preludiul la o viitoare și violentă recrudescență a cultului personalității, și încă în forme de idolatrizare nemaiîntâlnite în niciun regim comunist de la Stalin încoace. Dincolo de mască, dincolo de mascarada potemkinistă care este esența acestui cult al personalității care definește lumea pe care, dacă n-ați creat-o integral, o girați în toate formele și manifestările ei, e simplu: dialogul între putere, adică între Partidul Comunist și popor, are un sens unic: partidul impune și poporul se supune. Nici nu s-ar putea altfel cu un partid care se pretinde deținătorul unic al tuturor adevărurilor și care, la rândul său, devine doar unealtă ascultătoare a voinței unui om. Fluturând principii democratice, vreți neapărat să vă situați pe linia celor mai mari dictatori. Vreți și reușiți acest lucru. La scară balcanică, e drept, fără băi de sânge, dar sigur oceane de amărăciune, de dezamăgire, de frustrare. În practica comunistă e un adevăr de-acum binecunoscut: a construi o societate socialistă mai mult sau mai puțin multilateral dezvoltată înseamnă ignorarea oricăror liberăți, a democrației, a legalității, a alegerilor libere. Sistemul pe care îl mânați cu biciul înțelepciunii dvs. nu e nici socialist, nici democratic. Are toate viciile societății de tip comunist, așa cum a apărut ea în Rusia, și toate anacronismele monarhiilor autocrate de tip feudal”.

După care am trecut și la socialismul practicat de tovarășul feudal: „Socialismul practicat la noi are ca scop nu să pună economia în serviciul omului, ci să pună și economia, și omul în serviciul unei caste, al unei noi clase restrânse numeric, dar cu puteri nelimitate. Se afirmă că socialismul se construiește cu oameni și pentru oameni. În realitate, e construit cu viețile oamenilor și pentru grupul restrâns al celor care dețin puterea. Se afirmă că expresia democratismului societății noastre constă în participarea directă a oamenior muncii la exercitarea puterii. În realitate, puterea nu a aparținut niciodată oamenilor muncii, nicidecum s-o mai și exercite. Se vorbește despre oamenii muncii în tripla lor calitate de producători și proprietari ai mijloacelor de producție și de consumatori. În realitate, după mai bine de trei decenii de când se spune că invocata clasă muncitoare se află la putere, condițiile de muncă și de viață ale muncitorilor de la noi sunt mult inferioare muncitorilor din țările capitaliste. Și dacă în țările capitaliste sindicatele apără interesele celor pe care-i reprezină, la noi sindicatele nu sunt altceva decât o curea de transmisie între partid și clasa muncitoare, un instrument al puterii pentru a transforma clasa muncitoare într-o clasă de sclavi ai statului.”

Săptămâna viitoare vom continua cu scrisoarea adresată „Celui mai bun fiu al poporului”. Până atunci, s-auzim numai de bine.