Eu și câinele meu, Securitatea (16)

Eu și câinele meu, Securitatea (16) - amintiri în serial de N.C. Munteanu

Europa Liberă în direct

Joi 24 mai 2007

Moderatori: Ileana Giurchescu și Lucian Ștefănescu.

Eu și câinele meu, Securitatea (16)

Din scrisoarea trimisă lui Nicolae Ceaușescu în martie 1977, săptămâna trecută mă oprisem la art. 17 din Constituție, cel cu egalitatea în drepturi a tuturor cetățenilor. Concluzia subînțelească era orwelliană: unii erau mai egali decât alții. Și normal, am trecut la cel mai egal dintre egali, la „cel mai bun fiu al poporului”, făcând un popas scurt la alegeri, care-mi păreau chiar chintesența egalității în drepturi și a democrației dâmbovițene.

”În ceea ce privește alegerile, ce să mai vorbim. La scară supremă, avem de ales între Ceaușescu și Ceaușescu, în toate funcțiile-cheie ale puterii: secretar general al partidului, președinte al Republicii, președinte al Consiliului de Stat, comandant suprem al forțelor armate, președinte al Consiliului Apărării, președinte al Frontului Unității Socialiste, și mă veți ierta dacă altele mi-au scăpat, dar aveți atât de multe...

Totuși aș vrea să vă atrag atenția, domnule Președinte, că în Codul principiilor și normelor muncii și vieții comuniștilor, ale eticii și echității socialiste se arată că comuniștii trebuie să acționeze cu toată fermitatea pentru a preveni orice manifestare de abuz de putere. Presupun că aici s-ar include și puterea de a vă apropria noi puteri, nu? Domnule Președinte, nu vă mai întreb cu câtă fermitate acționați dumneavoastră, asta se vede clar. Totuși, pe dumneavoastră cine vă combate? Sau întruchipați de unul singur partidul și, în consecință, sunteți mai presus de orice bănuială?”

Punând în acest fel problema, trebuie să recunosc că eram insolent. Dar ce vreți? Așa este lecția contestatară și pe atunci eram încă tânăr. Și, dacă tot înfipsesem mișelește cuțitul în democrația socialistă multilateral dezvoltată și înspre familia Ceaușescu, am și început să-l răsucesc ușor, în aceeași direcție, sub formă de întrebări nevinovate:

„Și încă o nedumerire, în legătură cu alegerile. Din cei 21 de milioane de români, numai vreo două milioane și jumătate sunt membri ai Partidului Comunist Român. Totuși, câți din cei 349 de deputați din Marea Adunare Națională, organul suprem al puterii de stat, sunt nemembri de partid? Și care e proporția lor în raport cu proporția comuniștilor și necomuniștilor din România? Cine apără în organul suprem al puterii de stat drepturile și interesele celor 18 milioane și jumătate de români necomuniști? Membrii Partidului Comunist se bucură de drepturi suplimentare față de ceilalți cetățeni? Și atunci cum rămâne cu egalitatea în drepturi?”.

Mai apoi am dat o raită prin art. 28 al Constituției, cel care garanta libertatea cuvântului, presei, întrunirilor, mitingurilor și demonstrațiilor, întrebând iarăși nevinovat: „În ce fel? Nu se precizează. Iar art. 28 este practic anulat de cel următor, care spune: „Libertatea cuvântului, presei, întrunirilor, mitingurilor și demonstrațiilor nu pot fi folosite în scopuri potrivnice orânduirii socialiste și intereselor celor ce muncesc”. Numai că, într-un regim comunist, orice opinie, nu contra, ci pur și simplu alta decât cea a partidului, este considerată ca având scopuri contrare orânduirii socialiste, conform clasicului principiu cine nu e cu noi e împotriva noastră. Cu alte cuvinte, presa, întrunirile, mitingurile, demonstrațiile sunt libere numai dacă partidul e de acord să fie libere, numai dacă sunt inițiate, organizate și conduse de partid. Și despre ce presă liberă mai poate fi vorba când în art. 2 din Legea presei se arată că „Presa își desfășoară activitatea sub conducerea PCR, forța conducătoare a întregii societăți din Republica Socialistă România”. O forță conducătoare care știe mai bine ca oricine să pună un căluș în gura opiniei publice.

În ceea ce mă privește, eu îmi scosesem călușul și tot așa o s-o țin și săptămâna viitoare. Până atunci, s-auzim numai de bine.