Europa Liberă în direct
6 septembrie 2007
Moderator: Victor Eskenasy
Eu și câinele meu, Securitatea (31)
Your browser doesn’t support HTML5
Eu și câinele meu, Securitatea - amintiri în serial de N.C. Munteanu (31)
În primele patru zile după ce am intrat în labele Securității, cel mai bun prieten al meu, Dan Comșa, coleg de redacție pe atunci la revista „Cinema”, era plecat din București. Era printre puținii care știa ce făcusem și știa și ce scrisesem. Era singurul cu care puteam vorbi deschis și, la nevoie, putea da și sfoară în țară, dar mai ales în afară, dacă ceva mi s-ar fi întâmplat ceva rău. Avea depuse actele de căsătorie cu o fată din Franța. Logodnica lui tocmai venise în vizită în România și plecaseră pentru câteva zile în munți. „Băieții” știau că suntem prieteni buni.
Când Securitatea îmi ceruse să le fac o listă cu prietenii și cunoștințele mele, „ca să ne cunoaștem mai bine”, am refuzat. Le-am spus că am prieteni puțini. M-au întrebat direct: dar cu Dan Comșa ești prieten? Da, le-am spus. „Vezi, noi știm totul. De ce nu vrei să scrii numele pe hârtie?” Pentru că nu are nicio legătură cu ce am făcut și nu știe nimic despre scrisorile mele.
Știam vag că Securitatea avea ideea fixă a grupurilor complotiste. Nu voiam să-mi bag prietenul în dandana, iar insistența securiștilor de a le da acea listă cu prieteni și cunoștințe m-a făcut instinctiv să refuz acest lucru. Mai mult, a doua zi după percheziție și anchetă, cum am ieșit de la Securitate am telefonat acasă la Dan Comșa. Am vorbit cu mama lui și am rugat-o să-i comunice lui Dan să nu mă caute acasă. I-am spus, într-o doară, să nu mă caute nici Elena Cernei.
A doua zi, chiar tovarășul Georgescu m-a întrebat cine-i Elena Cernei. O cântăreață de operă. Păi ce treabă ai tu cu ea? N-am nicio treabă, dar am vrut să știu dacă telefoanele prietenilor mei sunt ascultate. A înghițit-o cu noduri.
Am presupus că și telefoanele redacției sunt ascultate și mi-am avertizat prietenii și colegii. Eram urmărit pe stradă, la vedere, dar și pe culoarele de la Casa Scânteii. Știam că în jurul meu roiesc turnătorii, iar din dosar am aflat că două din sursele din redacție, „Anca” și „Cati”, dăduseră deja informații despre mine încă din 9 aprilie, cu o zi înainte de percheziție și de arestare. În redacție se știa că făcusem ceva, însă nimeni nu știa ce anume.
După prelucrarea metodică, părintească a tovarășului Georgescu, am simțit că lucrurile pot lua o întorsătură periculoasă pentru mine și mi-a revenit frica. Eram încolțit și voiam să vorbesc cu cineva despre ce mi se întâmplă. Ocolit de toți ca un ciumat, Valerian Sava a fost singurul om, singurul coleg care a rămas alături de mine în acele zile de o singurătoare pustiitoare. Nu i-am spus chiar tot despre ceea ce-am făcut, dar, într-un fel cam stângaci, l-am întrebat ce-ar spune dacă ar afla că m-am sinucis pentru că m-am luat în bețe cu „ăștia”. Mai mult nici n-am putut și nici n-am vrut. Dar a fost de-ajuns ca el să înțeleagă esențialul: că sunt un om la mare ananghie. Chiar și când nu era deloc de acord cu mine și cu ceea ce făcusem, Valerian Sava a rămas alături de mine, cu o colegialitate, cu un altruism, cu o căldură, cu o prietenie pentru care i-am fost și îi sunt și astăzi recunoscător. M-a chemat acasă, deși avea un copil mic, deși știa și el, și știam și eu că o să-i duc Securitatea pe cap. Ceea ce s-a întâmplat.
S-a dus la Securitate, chemat sau din proprie inițiativă, nu are importanță, să le spună că un om, ca să nu zic „un om mare”, era pe marginea prăpastiei. Însă despre prietenia și recunoștința pe care i le port lui Valerian Sava, despre felul în care am revăzut amândoi întâmplarea treizeci de ani mai târziu, într-un alt episod.
Deocamdată, să revenim la Dan Comșa și la revenirea lui în redacție. Acum aveam cu cine mă sfătui. L-am pus la curent cu mersul anchetei. Nu puteam vorbi decât în Casa Scânteii, dar nu în redacție, ci pe culoare și pe stradă, dar și atunci strâns supravegheați de Securitate. Am fost urmăriți și fotografiați pe stradă, și pozele sunt în dosar. Am făcut pe jos drumul de la Casa Scânteii la Arcul de Triumf, am depistat și mașina care ne urmărea, și pe pietonii care făceau același lucru. Și așa s-a născut planul de a lua legătura cu Europa Liberă. Sub nasul, sau sub râtul securiștilor.
Dar despre asta, săptămâna viitoare. Până atunci, s-auzim numai de bine.