Your browser doesn’t support HTML5
Eu și câinele meu, Securitatea (33) - amintiri în serial de N.C. Munteanu
Europa Liberă în direct
Moderatori: Ileana Giurchescu și Victor Eskensasy.
20 septembrie 2007
Eu și câinele meu, Securitatea (33)
Așadar, toate buletinele de știri ale Europei Libere din seara zilei de 18 aprilie au fost întrerupte de anunțul că a doua zi, 19 aprilie 1977, se va transmite scrisoarea ziaristului Neculai Contantin Munteanu adresată lui Nicolae Ceaușescu. Europa Liberă își transmitea scoop-ul.
Vecinii toți mi-au comunicat noutatea, m-a anunțat și Dan Comșa, am auzit-o și eu. Am dormit bine. Se spărgea buboiul.
A doua zi, la șapte și ceva, cine bate la ușă? Vărul Costel, securistul. „Ce-i?” „Cum, nu știi?” „Nu.” Dar știam. „S-a anunțat că în seara asta Europa Liberă va transmite scrisorile tale.” „Și?” ”Și tovarășii vor să stea de vorbă cu tine.” „Bine. Mă spăl și vin.” L-am poftit afară din cameră și m-am spălat cu o meticulozitate sadică din cap până-n picioare, cu trei ligheane de apă, și fiecare trebuia încălzit. M-am pus la țol festiv, mi-am tras și cravată și, pe la nouă și ceva, am ajuns în Beldiman. Era o zi mare și eu eram pe caii cei mari.
Primii cu care am stat de vorbă au fost tovarășii Matei și Măieran. Erau speriați, politicoși, chiar deferenți. În orice caz, și Măieran, care zbiera din te miri ce, s-a abținut. M-au rugat frumos să opresc difuzarea scrisorilor. Eu, fumând calm, am rămas surd la toate argumentele lor. Nu, nu le opresc.
După o oră și ceva, a intrat în scenă și tovarășul Georgescu. Încă o cafea, alte țigări, aceleași argumente, același nu. Exasperați, pe la douăsprezece și ceva m-au dus la tovarășul Cepraga. O încăpere mai mică și două fotolii în fața unui birou. M-am așezat comod și foarte relaxat.
Tovarășul Cepraga fierbea. Se plimba prin fața mea, mânios Dunăre. Mi-am permis luxul să am și ceva înțelegere pentru situația lui grea: raportase cazul meu rezolvat din prima zi a anchetei și, poftim, seara urma ca toată țara să audă mesajul de amor turbat trimis „geniului Carpaților”. Nasol moment! „Ne faci greutăți, ai?” Și pe urmă, aceleași argumente, că țara, că poporul, că prestigiul, dar pe un ton mult mai răstit. Eu, tot nu.
Mi-a zis să le opresc și el personal va merge cu mine la Pașapoarte. Și ce garanții am eu că se țin de cuvânt? „Nicio garanție, cine ești tu să-ți dăm noi garanții?” Bine, i-am zis. Dacă-i pe-așa, le opresc, dar să-mi dea atunci, pe loc, un pașaport și să plec în aceeași zi. Tovarășul Cepraga s-a oprit ca lovit cu leuca, sufocat de atâta îndrăzneală. S-a aplecat asupra mea, sprijinit cu ambele mâini de brațele fotoliului pe care stăteam relaxat, și mi-a spus rar, apăsat: „Da' cine aia a mă-tii te crezi tu, bă? Soljenițîn?” Însă, mai înainte de a apuca să-i spun cine cred eu că sunt, mi-a repezit un pumn în plex cu o asemenea violență, de m-am ridicat nu numai din fotoliu, dar cred că și vreo zece centimetri deasupra podelei. Surpriza, surpriză. Dar vreo două minute am fost mut ca un pește. N-aveam aer. Auzeam, vedeam, dar nu puteam să scot un sunet. A vorbit tot el: „Uite, puiule, ce-o să fac: dau un telefon la Europa Liberă și-am să spun că sunt Neculai Constantin Munteanu. Îți cunosc ăia vocea?” Nu. „Merge, merge. Nu merge, tu rămâi aici cu noi. Jos.” Și mi-am dat seama că tot ce-mi spune el se putea întâmpla. Și acolo jos nu voiam... Am apelat iar la învățătura leninistă a celor doi pași înapoi și am spus: bine, le opresc.
L-a chemat pe tovarășul Georgescu și i-a spus că a fost o neînțelegere, dar ne-am înțeles, m-a convins. Așa că să dea bice, că e târziu, și la ora 17 să meargă cu mine la Pașapoarte.
Telegramele către Neue Zürcher Zeitung, Washington Post și Europa Liberă nu puneau probleme. Însă la textul convorbirii pe care trebuia s-o am cu Noël Bernard nu m-am lăsat până când n-am introdus și un pasaj asigurător, mi s-a părut mie, și anume: „Nu mai e mult și urmează să vin în străinătate, și atunci o să vă explic că am generalizat unele lucruri și-am avut o privire subiectivă asupra unor probleme”. Era ceva. Ceva mai mult decât nimic, paiul de care se agață înecatul...
Cum m-am salvat încă o dată de la înec, săptămâna viitoare. Până atunci, s-auzim numai de bine.