Your browser doesn’t support HTML5
Eu și câinele meu, Securitatea (41) - amintiri în serial de N.C. Munteanu
Europa Liberă în direct
15 noiembrie 2007
Moderatori: Oana Serafim și Lucian Ștefănescu.
Eu si câinele meu, Securitatea (41)
În ziua de 28 iunie 1977, am fost chemat de tovarășul Georgescu. Am discutat despre multe, însă cel mai mult m-am arătat îngrijorat de lipsa oricărui răspuns de la Serviciul Pașapoarte. Trecuseră șaizeci de zile de la depunerea cererii și, potrivit legii, ar fi trebuit să primesc un răspuns: da sau nu. Tovarășul Georgescu s-a arătat neputincios. El mă ajutase, însă nu se putea amesteca în treburile Serviciului Pașapoarte. I-am spus că Securitatea și Serviciul Pașapoarte fac parte din același minister, iar la Serviciul Pașapoarte mă însoțise chiar el, tovarășul Georgescu. Și dacă nici Securitatea nu-și poate face colegii să respecte legile, ce să mai credem despre țara asta!
Ne-am despărțit cu promisiunea să ne mai vedem după 1 august. În 4 august l-am căutat la telefon, și tovarășul Georgescu era de negăsit. Abia după 10 august m-a primit grăbit și cu vădită neplăcere. Mai târziu, am aflat și de ce: băieții erau ocupați până peste cap cu greva din Valea Jiului.
I-am spus din nou că de la Pașapoarte tot n-am primit niciun răspuns. I-am reamintit că eu mi-am respectat angajamentele luate – anume, să nu contactez sau să mă las contatat de ambasade străine, să nu intru în legătură cu diplomați sau ziariști străini, să nu contactez postul de radio „Europa Liberă”– iar ei nu și-au respectat niciuna din promisiuni. Am fost dat afară de la revista „Cinema”, în ciuda asigurărilor date chiar de ei, și nici pașaportul nu l-am primit. Și i-am dat de înțeles, destul de apăsat de astă dată, că de la 1 septembrie n-o să mai am nici leafă, așa că nu-mi rămâne nimic mai bun de făcut decât... să mă apuc de scris.
Mi-a zis să nu care cumva să fac vreo prostie, și să-l caut după 25 august. După care am plecat la mare.
Am stat liniștit, nu m-am apropiat de niciun străin. Însă băieții păreau să fie și ei acolo. Două zile la rând, în stația din Tataia, de unde luam de autobuzul spre Mamaia, mi-a ieșit în cale chiar Paul Goma. Himself! Nu numai că era acolo, dar se uita la mine atât de fix, încât aproape că mă invita să intrăm în vorbă. Am rămas mut ca un pește, transmițându-le astfel băieților că sunt băiat cuminte și-mi respect angajamentele luate, cu speranța că și le vor respecta și ei pe ale lor.
În realitate, știam că o sosie a lui a lui Goma bântuia foarte la vedere prin locuri publice. O ziaristă străină, Desa Predisan, îl întâlnise, vorbise cu Paul Goma și povestise toată tărășenia într-un articol dintr-un ziar occidental, transmis și la el „Europa Liberă”. Pentru 25 august, i-am telefonat tovarășului Georgescu, din Constanța. M-a întrebat imediat unde sunt. La mare, i-am spus. A făcut pe miratul și m-a rugat încă o dată să nu care cumva să fac vreo prostie. (Se subînțelegea să nu care cumva să dau vreo scrisoare vreunui turist din vest.) Mi-a spus să vin deîndată la București și să-l caut cum ajung. Însă tovarășul Georgescu știa, și nu mi-a spus, ceea ce eu nu știam atunci. Dar am aflat treizeci de ani mai târziu.
În dosarul „Vrânceanu” am găsit două exemplare dintr-o adresă a INP Securitate către Serviciul Pașapoarte, care glăsuiau scurt: „Vă comunicăm că nu avem obiecțiuni privind plecarea în R. F. Germania pe cale turistică a numitului Munteanu C. Neculai.” Semnat, colonel Cepraga Constantin și colonel Ion Georgescu. Exemplarul nr. 2 are următoarea adnotare a căpitanului Tănase: „Tov colonel Cepraga a aprobat comunicarea avizului pozitiv pentru plecarea lui Munteanu C. Neculai în RFG cu sfârșitul lunii august 1977.
Ca să vezi! Tot tovarășul Cepraga. El m-a bătut, el mi-a apobat pașaportul.
Mă îndoiesc că minunea s-a petrecut după discuția de la începutul lunii august, când le-am spus că, dacă nu-mi dau pașaportul, mă apuc de scris. Însă după pârjolul stârnit de Paul Goma, căruia i se alăturaseră, sau încercaseră să i se alăture, câteva sute de oameni, Securitatea primise ordin de a stinge orice focar de dizidență din țară, îngăduind chiar și celor mai recalcitranți să plece încotro vor vedea cu ochii.
A fost și cazul, și norocul meu. Pe ziua de 3 septembrie 1977, minune!, aveam pașaportul.
Însă asta e o altă poveste. Și cu ea vom continua săptămana viitoare.
Până atunci, s-auzim numai de bine.