Inginerul Ştefan Andrei a devenit membru de partid în 1957, a făcut carieră în organizaţia comunistă de tineret, este avansat apoi şi se ocupă de relaţiile externe ale partidului. În 1972 este cooptat în structurile superioare ale partidului, iar între anii 1978 şi 1985 este ministru de externe, continuînd să activeze pînă-n 1989 alături de nucleul conducerii politice, dominat de Nicolae şi Elena Ceauşescu. Arestarea şi condamnarea sa, ca membru al nomenclaturii, după răsturnarea regimului dictatorial naţionalist-comunist al lui Ceauşescu, este una din temele principale pe care le abordează Ştefan Andrei în volumele memorialistice apărute în ultimii ani, sub titluri ca: „Jurnal din închisoare” sau „Din frac în zeghe. Istoriile mele dintr-un pătrar de veac românesc”.
Pe lîngă faptul că Ştefan Andrei se consideră o victimă inocentă a justiţiei post-comuniste, fostul înalt demnitar dă de înţeles că ar fi acţionat doar ca un tehnocrat al unui patriotism iluminat, punîndu-se în slujba ţării şi nicidecum în slujba unui regim criminal.
Astfel de argumente se desprind şi din memoriile altor reprezentanţi de frunte ai aparatului diplomatic din perioda ceauşistă (a se vedea serialul RFE, din 2012, „
Operaţiuni de intoxicare” [I], [
II], [
III]), cît şi din amintirile fostului şef al poliţiei politice, generalul Iulian Vlad.
Ştefan Andrei: Din frac în zeghe. Istoriile mele dintr-un pătrar de veac românesc, Editura Orizonturi, Bucureşti, 2017
Memoriile lui Ştefan Andrei, impregnate de un pronunţat narcisism, sînt simptomatice pentru încercările unor foşti reprezentanţi ai nomenclaturii de a bagateliza propriul rol privilegiat într-un aparat care era un pilon al dictaturii. Minimalizînd, în acest context, rolul său ca exponent al politicii externe ceauşiste, Andrei trece sub tăcere faptul că avea sarcina să impună în exterior o imagine pozitivă a lui Ceauşescu şi nu doar elementele de delimitare faţă de hegemonia Moscovei. Fostul şef al diplomaţiei române avea sarcina şi misiunea complicată de a armoniza şi traduce cultul personalităţii interne într-un limbaj propagandistic moderat, servit opiniei publice în exterior.
Fostul demnitar de partid şi de stat se consideră, în consecinţă, o victimă a ceea ce în mod ironic califică drept „rivoluţie” sau „învălmăşeală”.
Ştefan Andrei: Jurnal din închisoare, ediţie îngrijită de Cornel Catană. Prefaţă de Ion Cristoiu, vol. 1, Editura Orizonturi, Bucureşti, 2016
În ce măsură a rămas tributar unor vechi clişee de interpretare, vehiculate şi de tonomatele propagandei oficiale Corneliu Vadim Tudor sau Adrian Păunescu, pe care-i consideră prieteni adevăraţi şi susţinători, se desprinde din pasajele dedicate Europei libere. Deşi susţine că nu a ascultat acest post de radio, în stilul unui matador resentimentar, Andrei îşi îndreaptă suliţa verbală sulfuroasă mai ales contra Monicăi Lovinescu (pe care o califică drept „femeia-comisar a emigraţiei”) şi lui Virgil Ierunca. Despre cei doi „simbriaşi bine remuneraţi” – terminologia folosită de Andrei poate fi întîlnită şi în materialele de discreditare, întocmite de ofiţerii din serviciul „D” [dezinformare] al Securităţii – fostul ministru de externe scrie: „Nu cred că peste 20 de ani, un tratat serios de istorie a literaturii române va consemna opera celor doi autori ai Europei libere.
De altfel, publicarea unor volume cuprinzînd emisiunile celor doi le-a făcut un mare deserviciu, deoarece s-a văzut că nu-i dădea talentul afară din casă, cum se spune, că erau extrem de subiectivi, pătimaşi, că aruncau, pe un ton de bîrfă ordinară, judecăţi nedrepte, otrăvite, nevalidate de timp, căutînd să impună o scară proprie a valorilor literaturii române, încercînd să bage zîzanie şi să işte certuri între scriitori şi critici literari din România.” (cf. „Din frac în zeghe”, p. 192.)
Punctul pe i al acestor memorii este o mică antologie de tămîieri, din addenda volumului, „Din frac în zeghe”. Aici Andrei se lasă omagiat în ditirambi care au menirea de a-l transforma într-un „politician de mare fineţe”, lipsit de „retorica ideologiei comuniste”, într-un „mare diplomat” şi „profund iubitor de ţară”.
