Vladimir Voronin are dreptate când zice că limba pe care-o vorbeşte nu are legătură cu idiomul de dincoace de Prut. Omul nu vorbeşte româneşte. Lingvistul care i-ar analiza felul de a vorbi, gramatica şi semantica vorbelor, ar descoperi că Voronin vorbeşte o limbă moartă. Seamănă cu cea vorbită de Ceauşescu sau Ion Iliescu. Voronin nu vorbeşte de mult nici măcar moldoveneşte. Uneori cheamă translatorii să-i traducă urările de bine ale românilor, se încruntă la manifestaţiile din Chişinău făcându-se că nu pricepe şi, nu de puţine ori, huiduie în ruseşte. E mai fluent în limba lui Putin.
Limba comunistă sună la fel de învechit în lumea democraţiei, circulaţiei libere a informaţiei şi a libertăţii de exprimare. De asta comuniştii moldoveni nu se mai înţeleg cu tinerii republicii. Fiecare vorbeşte pe altă limbă. Comuniştii unşi cu alifiile unei vieţi de boiereală pe cheremul spaimelor colective vorbesc despre fascişti, bandiţi, lovitură de stat, agenturi, când li se pune la îndoială legitimitatea.
Pentru politicienii de pe ambele părţi ale Prutului disputele naţionaliste sunt pâinea şi vinul discursurilor electorale. Chiar dacă se insultă reciproc, declamă versuri, agită pumni şi plâng de mila ţărişoarei, nu fac, de fapt, decât să-şi consolideze poziţia politică, jucându-se cu sperarea şi disperarea publică. De ani de zile, autorităţile moldovene demonizează România, reinterpretând orice gest de prietenie sau bun-simţ. Îngerul păzitor al Moldovei comuniştilor lui Voronin a devenit Moscova.
Oamenii obişnuiţi, mai ales tineri, care nu mai suportau încă patru ani de comă comunistă au ieşit în stradă în 1990, la Bucureşti, şi acum câteva zile la Chişinău. Mesajul lor dizolvă graniţele temporare. Tinerii strigă, acum, ca şi atunci, că s-au săturat de dinozaurii comunişti şi de frică, de teroare şi de totalitarism, de laşitatea politicienilor şi retorica inconsistentă a opiniei publice internaţionale.
Lui Voronin îi scapă semnificaţia manifestelor răspândite prin Chişinău şi nici nu pare să înţeleagă de ce a ieşit lumea pe străzi, de parcă toate s-ar petrece într-o istorie şi limbă străine lui. Nu se încurcă în amănunte şi are o anumită superioritate venită din cinism şi instinct de prădător. Poate imita o conversaţie civilizată şi simula înţelegerea. În presa internaţională pozează în european. Numai că, zice el, drumul spre Europa al republicii lui nu trece prin Bucureşti. Pentru un om al cărui fiu a făcut milioane de euro în România, afirmaţia este ciudată.
Dar în limba de lemn pe care o vorbeşte Voronin este un fel de a spune că pentru politicienii naţionalişti podul de flori moarte de peste Prut este mană cerească. Aşa poţi pretinde tot fără a da nimic, poţi agita fantoma unionistă, te poţi certa cu stafiile trecutului iar lumea îţi va da dreptate sau se va da un pas înapoi, din frică sau din decenţă. Voronin e podul şubred între lumea de azi şi cea de apoi. Intr-o zi o sa-l ia apa istoriei.
Limba comunistă sună la fel de învechit în lumea democraţiei, circulaţiei libere a informaţiei şi a libertăţii de exprimare. De asta comuniştii moldoveni nu se mai înţeleg cu tinerii republicii. Fiecare vorbeşte pe altă limbă. Comuniştii unşi cu alifiile unei vieţi de boiereală pe cheremul spaimelor colective vorbesc despre fascişti, bandiţi, lovitură de stat, agenturi, când li se pune la îndoială legitimitatea.
Pentru politicienii de pe ambele părţi ale Prutului disputele naţionaliste sunt pâinea şi vinul discursurilor electorale. Chiar dacă se insultă reciproc, declamă versuri, agită pumni şi plâng de mila ţărişoarei, nu fac, de fapt, decât să-şi consolideze poziţia politică, jucându-se cu sperarea şi disperarea publică. De ani de zile, autorităţile moldovene demonizează România, reinterpretând orice gest de prietenie sau bun-simţ. Îngerul păzitor al Moldovei comuniştilor lui Voronin a devenit Moscova.
Oamenii obişnuiţi, mai ales tineri, care nu mai suportau încă patru ani de comă comunistă au ieşit în stradă în 1990, la Bucureşti, şi acum câteva zile la Chişinău. Mesajul lor dizolvă graniţele temporare. Tinerii strigă, acum, ca şi atunci, că s-au săturat de dinozaurii comunişti şi de frică, de teroare şi de totalitarism, de laşitatea politicienilor şi retorica inconsistentă a opiniei publice internaţionale.
Lui Voronin îi scapă semnificaţia manifestelor răspândite prin Chişinău şi nici nu pare să înţeleagă de ce a ieşit lumea pe străzi, de parcă toate s-ar petrece într-o istorie şi limbă străine lui. Nu se încurcă în amănunte şi are o anumită superioritate venită din cinism şi instinct de prădător. Poate imita o conversaţie civilizată şi simula înţelegerea. În presa internaţională pozează în european. Numai că, zice el, drumul spre Europa al republicii lui nu trece prin Bucureşti. Pentru un om al cărui fiu a făcut milioane de euro în România, afirmaţia este ciudată.
Dar în limba de lemn pe care o vorbeşte Voronin este un fel de a spune că pentru politicienii naţionalişti podul de flori moarte de peste Prut este mană cerească. Aşa poţi pretinde tot fără a da nimic, poţi agita fantoma unionistă, te poţi certa cu stafiile trecutului iar lumea îţi va da dreptate sau se va da un pas înapoi, din frică sau din decenţă. Voronin e podul şubred între lumea de azi şi cea de apoi. Intr-o zi o sa-l ia apa istoriei.
