Zilele trecute Parlamentul European a căzut de acord asupra extinderii drepturilor de copyright muzical de la 50 la 70 de ani și, cu același prilej, a cerut Comisiei Europene „să lanseze o estimare de impact asupra situației din sectorul audiovizual european, în ianuarie 2010, cu scopul de a decide dacă o extindere similară a copyrightului ar fi benefică lumii audiovizuale”.
Măsura este considerată o interferență politică în lumea culturală și o cedare la presiunile marilor companii de discuri, care își văd pe această cale asigurate venituri importante pentru următorii 20 de ani.
Ideea a fost lansată în parlamentul european în februarie 2008 de către comisarul irlandez Charlie McCreevy care a anunțat atunci că sprijină o extindere a drepturilor de la 50 la 95 de ani. Anunțul a dat naștere unui adevărat război mediatic și o serie de guverne naționale, între care cel al Marii Britanii s-au opus în mod decis unei cvasi dublări a perioadei acoperite de drepturile de proprietate pe plan muzical. Limita de 70 de ani acceptată de Parlamentul European este apreciată drept un „compromis”, dar rămîne un gest extrem de contestat.
O comisie de cercetători universitari, condusă de prof. P. Bernt Hugenholtz de la Universitatea din Amsterdam a publicat un raport în care arată că extinderea copyrightului va avea drept consecință costuri suplimentare pentru consumatori, competitori și societate în ansamblul ei. Deși raportul a fost comandat de Comisia Europeană, concluziile sale nu au fost nici măcar menționate în dezbaterea din Parlamentul European.
Hugenholtz a reacționat trimițînd parlamentarilor o scrisoare de protest în care spune că un asemenea comportament „pare să reveleze intenția de a induce în eroare Comisia și Parlamentul European ca și pe toți cetățenii Uniunii Europeene. Procedînd astfel, Comisia europeană întărește suspiciunea, existentă deja, că politicile ei sînt nu atît rezultatul unui proces rațional de luare a deciziilor cît al lobiurilor acționarilor”.
In dosarul prezentat parlamentarilor europeni se spune că fără extinderea perioadei de copyright circa 7000 de artiști și-ar pierde veniturile provenite din drepturile legale. Or, spun cei care contestă măsura, valoarea acestor drepturi s-ar ridica la numai circa 2000 de euro anual. Intr-o analiză publicată de Daily Telegraph se spunea deschis că argumentul este greu de înghițit: 2 treimi din banii în cauză, generați de publicarea de discuri, sînt făcuți în primii șase ani după apariția discului. Dacă artiștii trebuie să supraviețuiască, important ar fi să li se asigure de către companiile de discuri o pensie. In al doilea rînd, circa 80% din drepturile asupra înregistrărilor intră în casele de bani ale marilor companii de discuri. Ceea ce rămîne intră aproape integral în punga marilor staruri și doar un foarte mic procentaj le revine artiștilor pe care directiva europeană pretinde că îi apără.
Extinderea drepturilor are acum nevoie de aprobarea Consiliului European format din statele membre ale Uniunii, dar este puțin probabil ca decizia să fie respinsă. Victoria marilor companii de discuri le va asigura în continuare venituri importante din comercializarea unor staruri gen The Beatles, a căror muzică ar fi intrat altfel în domeniul public, în defavoarea încurajării unor artiști și formații orchestrale noi.
Măsura este considerată o interferență politică în lumea culturală și o cedare la presiunile marilor companii de discuri, care își văd pe această cale asigurate venituri importante pentru următorii 20 de ani.
Ideea a fost lansată în parlamentul european în februarie 2008 de către comisarul irlandez Charlie McCreevy care a anunțat atunci că sprijină o extindere a drepturilor de la 50 la 95 de ani. Anunțul a dat naștere unui adevărat război mediatic și o serie de guverne naționale, între care cel al Marii Britanii s-au opus în mod decis unei cvasi dublări a perioadei acoperite de drepturile de proprietate pe plan muzical. Limita de 70 de ani acceptată de Parlamentul European este apreciată drept un „compromis”, dar rămîne un gest extrem de contestat.
O comisie de cercetători universitari, condusă de prof. P. Bernt Hugenholtz de la Universitatea din Amsterdam a publicat un raport în care arată că extinderea copyrightului va avea drept consecință costuri suplimentare pentru consumatori, competitori și societate în ansamblul ei. Deși raportul a fost comandat de Comisia Europeană, concluziile sale nu au fost nici măcar menționate în dezbaterea din Parlamentul European.
Hugenholtz a reacționat trimițînd parlamentarilor o scrisoare de protest în care spune că un asemenea comportament „pare să reveleze intenția de a induce în eroare Comisia și Parlamentul European ca și pe toți cetățenii Uniunii Europeene. Procedînd astfel, Comisia europeană întărește suspiciunea, existentă deja, că politicile ei sînt nu atît rezultatul unui proces rațional de luare a deciziilor cît al lobiurilor acționarilor”.
In dosarul prezentat parlamentarilor europeni se spune că fără extinderea perioadei de copyright circa 7000 de artiști și-ar pierde veniturile provenite din drepturile legale. Or, spun cei care contestă măsura, valoarea acestor drepturi s-ar ridica la numai circa 2000 de euro anual. Intr-o analiză publicată de Daily Telegraph se spunea deschis că argumentul este greu de înghițit: 2 treimi din banii în cauză, generați de publicarea de discuri, sînt făcuți în primii șase ani după apariția discului. Dacă artiștii trebuie să supraviețuiască, important ar fi să li se asigure de către companiile de discuri o pensie. In al doilea rînd, circa 80% din drepturile asupra înregistrărilor intră în casele de bani ale marilor companii de discuri. Ceea ce rămîne intră aproape integral în punga marilor staruri și doar un foarte mic procentaj le revine artiștilor pe care directiva europeană pretinde că îi apără.
Extinderea drepturilor are acum nevoie de aprobarea Consiliului European format din statele membre ale Uniunii, dar este puțin probabil ca decizia să fie respinsă. Victoria marilor companii de discuri le va asigura în continuare venituri importante din comercializarea unor staruri gen The Beatles, a căror muzică ar fi intrat altfel în domeniul public, în defavoarea încurajării unor artiști și formații orchestrale noi.
