Decizia Curţii Constituţionale din Germania a venit ca un duş rece. Mai ales pentru cei care niciodată nu şi-au ascuns eurofilia şi care în anii trecuţi s-au pronunţat cu fermitate pentru extindere şi pentru renunţarea la anumite principii ale suveranităţii naţionale.
Decizia mai este şi un şoc pentru cei care au promovat ideea europeană şi care acum îşi văd ţara într-o postură similară cu cea a Poloniei, Cehiei şi Irlandei, unde Tratatul de la Lisabona continuă să fie blocat.
Şi un blocaj de acest fel blochează întreagă Uniune!
Germania, care pînă de curînd se mîndrea cu eticheta „locomotiva Europei“, este nevoită să dea ascultare unei decizii judecătoreşti în care se spune că Tratatul de la Lisabona corespunde doar parţial principiilor Constituţiei federale.
În fond, Curtea a dat dreptate unor voci euro-critice venite din marginea spectrului politic, din partea unui deputat ultraconservator al Uniunii Creştin-Sociale (bavareze) şi al unui reprezentant al postcomuniştilor, din aşa-zisul Partid al Stîngii. Deşi din punct de vedere ideologic, aceste formaţiuni sunt, la prima vedere, adversare, unii reprezentanţi ai acestor partide se disting printr-o atitudine comună, atunci cînd se referă la Uniunea Europeană. Ei califică Tratatul de la Lisabona ca un document care ar transforma Uniunea într-un super-stat birocratic, în care legislaţia autohtonă dispare sub presiunea juridică a Bruxelles-ului.
Sentinţa Curţii Constituţionale are ca punct de plecare tocmai această parte a plîngerii. Potrivit sentinţei pronunţate marţi, parlamentul german va fi obligat să aducă anumite rectificări legii adiţionale a Tratatului. Prin rectificarea vizată, parlamentului german i se vor da facilităţi sporite ca să intervină în procesul decizionl comunitar european.
Pe de altă parte, Curtea şi-a consolidat şi propriul rol. Tribunalului îi va reveni rolul de a verifica toate directivele europene, adică le va examina dacă sunt sau nu sunt compatibile cu Legea Fundamentală germană.
Chiar dacă politicienii germani nu s-au grăbit să critice decizia Curţii, sentinţa nu este un act de bravură pro-europeană. Acum cînd toată lumea se luptă cu recesiunea globală şi cu o gravă criză economico-financiară, temerile generale pot fi îndreptate spre un organism destul de abstract care, în ochii multura, este Europa. Chiar dacă sentinţa nu vine în întîmpinarea euroscepticilor de profesie, ea va fi folosită de aceştia ca un argument care va „îmbogăţi“ catalogul prejudecăţilor anti-europene.
Decizia mai este şi un şoc pentru cei care au promovat ideea europeană şi care acum îşi văd ţara într-o postură similară cu cea a Poloniei, Cehiei şi Irlandei, unde Tratatul de la Lisabona continuă să fie blocat.
Şi un blocaj de acest fel blochează întreagă Uniune!
Germania, care pînă de curînd se mîndrea cu eticheta „locomotiva Europei“, este nevoită să dea ascultare unei decizii judecătoreşti în care se spune că Tratatul de la Lisabona corespunde doar parţial principiilor Constituţiei federale.
În fond, Curtea a dat dreptate unor voci euro-critice venite din marginea spectrului politic, din partea unui deputat ultraconservator al Uniunii Creştin-Sociale (bavareze) şi al unui reprezentant al postcomuniştilor, din aşa-zisul Partid al Stîngii. Deşi din punct de vedere ideologic, aceste formaţiuni sunt, la prima vedere, adversare, unii reprezentanţi ai acestor partide se disting printr-o atitudine comună, atunci cînd se referă la Uniunea Europeană. Ei califică Tratatul de la Lisabona ca un document care ar transforma Uniunea într-un super-stat birocratic, în care legislaţia autohtonă dispare sub presiunea juridică a Bruxelles-ului.
Sentinţa Curţii Constituţionale are ca punct de plecare tocmai această parte a plîngerii. Potrivit sentinţei pronunţate marţi, parlamentul german va fi obligat să aducă anumite rectificări legii adiţionale a Tratatului. Prin rectificarea vizată, parlamentului german i se vor da facilităţi sporite ca să intervină în procesul decizionl comunitar european.
Pe de altă parte, Curtea şi-a consolidat şi propriul rol. Tribunalului îi va reveni rolul de a verifica toate directivele europene, adică le va examina dacă sunt sau nu sunt compatibile cu Legea Fundamentală germană.
Chiar dacă politicienii germani nu s-au grăbit să critice decizia Curţii, sentinţa nu este un act de bravură pro-europeană. Acum cînd toată lumea se luptă cu recesiunea globală şi cu o gravă criză economico-financiară, temerile generale pot fi îndreptate spre un organism destul de abstract care, în ochii multura, este Europa. Chiar dacă sentinţa nu vine în întîmpinarea euroscepticilor de profesie, ea va fi folosită de aceştia ca un argument care va „îmbogăţi“ catalogul prejudecăţilor anti-europene.
