In 1998, 44 de state ale lumii au căzut de acord, într-o conferință desfășurată la Washington asupra principiilor de restituire a lucrărilor de artă spoliate de la evrei de către naziști în anii ce au precedat și în cursul celui de al doilea război mondial. Guvernul american estimează la 600 de mii numai tablourile furate de naziști, din care despre o sută de mii nu știe nimic la ora actuală.
De atunci încoace, se constata zilele trecute la o nouă și importantă conferință ce a avut loc la Praga și Terezin, în Cehia, doar patru state au făcut ceea ce s-a apreciat drept „progrese majore” în aplicarea în practică a principiilor, în timp ce 23 de state nu au făcut nici un progres semnificativ. Principiile stabilite la Washington, fără un caracter obligatoriu, erau menite să ușureze procesul de cerere a returnării bunurilor spoliate și apelau la o accelerare a cercetărilor în colecțiile de artă, la deschiderea arhivelor și înlăturarea barierelor ce împiedicau restituirile, cum sînt statutele de limitare a retrocedărilor și legislația care guvernează exporturile de lucrări de artă.
Țările est-europene au rămas printre cele mai reticente la aplicarea acestor principii, iar Ungaria a fost amintită printre statele în care nu s-a făcut nici un progres. La Conferința de la Praga, de săptămîna trecută, Agnes Peresztegi, un avocat membru al Comisiei pentru Recuperarea Lucrărilor de Artă, declara în fața participanților că „experiența ungară poate fi descrisă ca un efort total și concertat al unor guverne succesive de a păstra în muzeele lor lucrările de artă furate, chiar dacă gestul le cere muzeelor să ascundă sau să distrugă mărturiile de arhivă sau să prelungească în mod deliberat negocierile, întîrziind pe această cale procedurile legale care ar fi declanșate împotriva statului”.
In Cehia, de exemplu, doar moștenitorii direcți ai proprietarilor decedați, nu și nepoții, pot face cereri de recuperare, chiar dacă faptul contravine legii cehe a moștenirilor. In Statele Unite, deoarece la nivel național nu există comisii de arbitraj, cei care înaintează cereri de recuperare trebuie să poarte adevărate bătălii juridice împotriva muzeelor. Iar în cele mai multe țări, muzeele nici măcar nu știu în ce proporție lucrările de artă din colecțiile lor reprezintă bunuri spoliate, deoarece nu-și pot permite să documenteze istoria obiectelor pe care le dețin. Potrivit lui Graham Beal, director al Institutului de Artă din Detroit, „cercetările asupra unui singur tablou se pot ridica la 800 de mii de dolari”.
Pentru a răspunde unor asemenea realități, declarația de la Terezin adoptată de conferința pragheză, ultima mare acțiune organizată sub egida președinției cehe a Uniunii Europene, a cerut crearea unui Institut al Holocaustului în localitatea care odinioară a adăpostit unul din lagărele de concentrare naziste de cea mai tristă faimă, Theresienstadt. Institutul ale cărui statute vor fi definite pînă în vara anului viitor, ar urma să aibe ca misiune studierea celor „mai eficiente proceduri” de compensare, restituire și cercetare a lucrărilor de artă furate de naziști, învățămîntul pe tema Holocaustului, îngrijirea supraviețuitorilor acestuia și combaterea antisemitismului.
Potrivit reprezentantei guvernului ceh la conferință, Denisa Hubertova, Institutul nu va avea însă autoritatea de a monitoriza aplicarea principiilor decise prin declarația de la Terezin în diferitele țări semnatare. Nu este clar nici cum va fi finanțată noua instituție, participanții la conferință stabilind doar constituirea unei structuri centrale de colectare a informațiilor despre bunurile spoliate. „Mă tem că Institutul nu ne va apropia de ziua în care supraviețuitori la o vîrstă înaintată vor căpăta compensații pentru proprietățile furate”, comenta Ruth Deech, o membră a Camerei Lorzilor din Marea Britanie, ai cărei bunici au suferit persecuții în epoca Holocaustului în Polonia. In locul declarațiilor ar fi fost mai utilă crearea unui fond european, spunea ea, notînd că printre numeroase directive ale Uniunii Europe ar putea exista și una care să se ocupe și de acest subiect uman dureros.
De atunci încoace, se constata zilele trecute la o nouă și importantă conferință ce a avut loc la Praga și Terezin, în Cehia, doar patru state au făcut ceea ce s-a apreciat drept „progrese majore” în aplicarea în practică a principiilor, în timp ce 23 de state nu au făcut nici un progres semnificativ. Principiile stabilite la Washington, fără un caracter obligatoriu, erau menite să ușureze procesul de cerere a returnării bunurilor spoliate și apelau la o accelerare a cercetărilor în colecțiile de artă, la deschiderea arhivelor și înlăturarea barierelor ce împiedicau restituirile, cum sînt statutele de limitare a retrocedărilor și legislația care guvernează exporturile de lucrări de artă.
Țările est-europene au rămas printre cele mai reticente la aplicarea acestor principii, iar Ungaria a fost amintită printre statele în care nu s-a făcut nici un progres. La Conferința de la Praga, de săptămîna trecută, Agnes Peresztegi, un avocat membru al Comisiei pentru Recuperarea Lucrărilor de Artă, declara în fața participanților că „experiența ungară poate fi descrisă ca un efort total și concertat al unor guverne succesive de a păstra în muzeele lor lucrările de artă furate, chiar dacă gestul le cere muzeelor să ascundă sau să distrugă mărturiile de arhivă sau să prelungească în mod deliberat negocierile, întîrziind pe această cale procedurile legale care ar fi declanșate împotriva statului”.
In Cehia, de exemplu, doar moștenitorii direcți ai proprietarilor decedați, nu și nepoții, pot face cereri de recuperare, chiar dacă faptul contravine legii cehe a moștenirilor. In Statele Unite, deoarece la nivel național nu există comisii de arbitraj, cei care înaintează cereri de recuperare trebuie să poarte adevărate bătălii juridice împotriva muzeelor. Iar în cele mai multe țări, muzeele nici măcar nu știu în ce proporție lucrările de artă din colecțiile lor reprezintă bunuri spoliate, deoarece nu-și pot permite să documenteze istoria obiectelor pe care le dețin. Potrivit lui Graham Beal, director al Institutului de Artă din Detroit, „cercetările asupra unui singur tablou se pot ridica la 800 de mii de dolari”.
Pentru a răspunde unor asemenea realități, declarația de la Terezin adoptată de conferința pragheză, ultima mare acțiune organizată sub egida președinției cehe a Uniunii Europene, a cerut crearea unui Institut al Holocaustului în localitatea care odinioară a adăpostit unul din lagărele de concentrare naziste de cea mai tristă faimă, Theresienstadt. Institutul ale cărui statute vor fi definite pînă în vara anului viitor, ar urma să aibe ca misiune studierea celor „mai eficiente proceduri” de compensare, restituire și cercetare a lucrărilor de artă furate de naziști, învățămîntul pe tema Holocaustului, îngrijirea supraviețuitorilor acestuia și combaterea antisemitismului.
Potrivit reprezentantei guvernului ceh la conferință, Denisa Hubertova, Institutul nu va avea însă autoritatea de a monitoriza aplicarea principiilor decise prin declarația de la Terezin în diferitele țări semnatare. Nu este clar nici cum va fi finanțată noua instituție, participanții la conferință stabilind doar constituirea unei structuri centrale de colectare a informațiilor despre bunurile spoliate. „Mă tem că Institutul nu ne va apropia de ziua în care supraviețuitori la o vîrstă înaintată vor căpăta compensații pentru proprietățile furate”, comenta Ruth Deech, o membră a Camerei Lorzilor din Marea Britanie, ai cărei bunici au suferit persecuții în epoca Holocaustului în Polonia. In locul declarațiilor ar fi fost mai utilă crearea unui fond european, spunea ea, notînd că printre numeroase directive ale Uniunii Europe ar putea exista și una care să se ocupe și de acest subiect uman dureros.
