Bănuiesc că mulţi au văzut spotul difuzat pe mai multe canale de televiziune în cadrul campaniei de prevenire a bolilor infecţioase. Spotul acela îi îndeamnă pe cetăţeni să fie responsabili, să nu strănute şi să nu tuşească voiniceşte în transportul public sau să aibă cel puţin la îndemînă nişte şerveţele cu care să-şi astupe gura sau nasul.
Una e spotul şi cu totul altceva e realitatea. Am călătorit deunăzi într-un maxi-taxi arhiplin, aproape lipit de o doamnă între două vîrste care strănuta pe mică de ceas. Se vedea de la o poştă că era bolnavă, pentru că avea un nas foarte roşu pe care şi-l sufla fără nici o jenă. Şi mai rău era că doamna cu pricina nu avea şerveţele şi împroşca microbii prin tot microbuzul. Dar şi mai tare m-a supărat faptul că ea nu părea deloc jenată. Dimpotrivă, ori de cîte ori strănuta puternic i se citea în priviri un fel de satisfacţie enormă. Am rămas perplex. Păi, cum rămîne cu spotul care îi responsabilizează zilnic pe oameni? O fi el inutil? m-am întrebat în sinea mea.
La un moment dat, văzînd că doamna nu mai coboară şi continuă să-mi strănute în faţă, am întrebat-o de ce nu poartă cu ea şerveţele. Reacţia doamnei bolnave a fost însă cu totul deplasată. “Şî dacî o să rămîn acasă să mă lecuiesc, o sî lucrezi mata în locul meu?” a tunat femeia cu nasul roşu. Păcat că nu aveam eu un şerveţel, că i l-aş fi dat cu multă plăcere.
Nu e prima oară că văd asemenea indivizi inculţi, iresponsabili, indiferenţi, ignoranţi, în transportul public. Şi doar există o zicală populară: ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face. Se pare că zicala asta nu mai are nici o tangenţă cu actualitatea. Astăzi, probabil, la ordinea zilei e o altă stare de spirit: dacă mi-e rău, să-i fie rău şi altuia!
Una e spotul şi cu totul altceva e realitatea. Am călătorit deunăzi într-un maxi-taxi arhiplin, aproape lipit de o doamnă între două vîrste care strănuta pe mică de ceas. Se vedea de la o poştă că era bolnavă, pentru că avea un nas foarte roşu pe care şi-l sufla fără nici o jenă. Şi mai rău era că doamna cu pricina nu avea şerveţele şi împroşca microbii prin tot microbuzul. Dar şi mai tare m-a supărat faptul că ea nu părea deloc jenată. Dimpotrivă, ori de cîte ori strănuta puternic i se citea în priviri un fel de satisfacţie enormă. Am rămas perplex. Păi, cum rămîne cu spotul care îi responsabilizează zilnic pe oameni? O fi el inutil? m-am întrebat în sinea mea.
La un moment dat, văzînd că doamna nu mai coboară şi continuă să-mi strănute în faţă, am întrebat-o de ce nu poartă cu ea şerveţele. Reacţia doamnei bolnave a fost însă cu totul deplasată. “Şî dacî o să rămîn acasă să mă lecuiesc, o sî lucrezi mata în locul meu?” a tunat femeia cu nasul roşu. Păcat că nu aveam eu un şerveţel, că i l-aş fi dat cu multă plăcere.
Nu e prima oară că văd asemenea indivizi inculţi, iresponsabili, indiferenţi, ignoranţi, în transportul public. Şi doar există o zicală populară: ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face. Se pare că zicala asta nu mai are nici o tangenţă cu actualitatea. Astăzi, probabil, la ordinea zilei e o altă stare de spirit: dacă mi-e rău, să-i fie rău şi altuia!
