Greva generală a bugetarilor s-a declanşat în puncte pe unde fie nu se mai muncea demult, fie se simţea nevoia unei pauze. Deşi liderii sindicali s-au împăunat cu statistici şi convocatoare pline de semnături, bugetarul nu a făcut grevă mai mult ca de obicei, când munceşte normă întreagă şi primeşte salariu pe jumătate. Profesorii au participat la grevă fără chef. Unii şi-au mai păstrat ceva suflet şi pentru orele pe care le-au ţinut. Medicii au făcut şi ei o grevă cât o pauză de cafea. Deşi liderii sindicali făceau prognoze cu miros de catastrofă, greva generală nu a pus ţara pe foc.
Premierul Emil Boc a părut o secundă supărat. Dacă vor continua cu protestele nu vor mai fi bani de salarii. Însă, acum câteva luni, guvernul nu ştia ce să facă să-i convingă pe oameni să intre într-un concediu de 10 zile fără plată. Astfel, greva de acum a fost un exemplu de armonie naţională. Guvernul are nevoie să-i trimită în şomaj tehnic pe bugetari, iar bugetari cred că, intrând în grevă, sancţionează guvernul. Această armonie strâmbă continuă pentru că toţi sunt convinşi că au dreptate. Guvernul pune bani cu pipeta FMI în salariile bugetarilor şi în pensii. Sindicaliştii şi-au făcut datorie de a declanşa acţiuni de protest în pragul alegerilor, pentru a deforma opţiunile alegătorilor şi a declanşa spirala promisiunilor. Aşa au ajuns politicienii acum un an, în preajma alegerilor parlamentare, să voteze legea pentru majorarea salariilor profesorilor, pe care după aceea au repudiat-o. Demagogia şi prostia au făcut corp comun împotriva educaţiei.
În România, vocea persoanelor active, neînregimentate politic sau sindical, nu s-a făcut auzită. Mulţimea aceasta tăcută este sufocată de discursurile liderilor sindicali. Cei mai mulţi sunt la conducere din perioade preistorice. Ei sunt adevăraţii câştigători ai tuturor protestelor pentru că profilul lor de protestatari şi scandalagii a ţinut deoparte Departamentul anticorupţie şi Garda financiară. Sindicatele se bucură de imunitate fiscală de două decenii. Până să ajungă la patrimoniul fostelor sindicate comuniste, liderii sindicali de azi au primit ajutor din partea mişcării internaţionale. Pe aici au venit şi au şi dispărut zeci de milioane de euro destinaţi reformei şi susţinerii mişcării sindicale autohtone. Fostul lagăr comunist este un exemplu de capitalism sindical cu investiţiile făcute cu bună-credinţă de marile sindicate occidentale. Mulţi lideri au devenit patronii unor firme implicate în comenzile de stat. Alţi lideri sindicali, mai nenorocoşi sau mai prudenţi, au ajuns parlamentari la Bucureşti sau la Bruxelles.
De mult timp, protestul social se joacă între două capete ale puterii, liderii politici şi cei sindicali. Megafoanele şi microfoanele liderilor sindicali au sufocat părerea salariaţilor simpli care, din punctul de vedere al autorităţilor, sunt muţi. De ce i-ar trebui voce unei cifre statistice şi cine ar sta s-o asculte? Până şi grevele le facem româneşte. Adica, degeaba!
Premierul Emil Boc a părut o secundă supărat. Dacă vor continua cu protestele nu vor mai fi bani de salarii. Însă, acum câteva luni, guvernul nu ştia ce să facă să-i convingă pe oameni să intre într-un concediu de 10 zile fără plată. Astfel, greva de acum a fost un exemplu de armonie naţională. Guvernul are nevoie să-i trimită în şomaj tehnic pe bugetari, iar bugetari cred că, intrând în grevă, sancţionează guvernul. Această armonie strâmbă continuă pentru că toţi sunt convinşi că au dreptate. Guvernul pune bani cu pipeta FMI în salariile bugetarilor şi în pensii. Sindicaliştii şi-au făcut datorie de a declanşa acţiuni de protest în pragul alegerilor, pentru a deforma opţiunile alegătorilor şi a declanşa spirala promisiunilor. Aşa au ajuns politicienii acum un an, în preajma alegerilor parlamentare, să voteze legea pentru majorarea salariilor profesorilor, pe care după aceea au repudiat-o. Demagogia şi prostia au făcut corp comun împotriva educaţiei.
În România, vocea persoanelor active, neînregimentate politic sau sindical, nu s-a făcut auzită. Mulţimea aceasta tăcută este sufocată de discursurile liderilor sindicali. Cei mai mulţi sunt la conducere din perioade preistorice. Ei sunt adevăraţii câştigători ai tuturor protestelor pentru că profilul lor de protestatari şi scandalagii a ţinut deoparte Departamentul anticorupţie şi Garda financiară. Sindicatele se bucură de imunitate fiscală de două decenii. Până să ajungă la patrimoniul fostelor sindicate comuniste, liderii sindicali de azi au primit ajutor din partea mişcării internaţionale. Pe aici au venit şi au şi dispărut zeci de milioane de euro destinaţi reformei şi susţinerii mişcării sindicale autohtone. Fostul lagăr comunist este un exemplu de capitalism sindical cu investiţiile făcute cu bună-credinţă de marile sindicate occidentale. Mulţi lideri au devenit patronii unor firme implicate în comenzile de stat. Alţi lideri sindicali, mai nenorocoşi sau mai prudenţi, au ajuns parlamentari la Bucureşti sau la Bruxelles.
De mult timp, protestul social se joacă între două capete ale puterii, liderii politici şi cei sindicali. Megafoanele şi microfoanele liderilor sindicali au sufocat părerea salariaţilor simpli care, din punctul de vedere al autorităţilor, sunt muţi. De ce i-ar trebui voce unei cifre statistice şi cine ar sta s-o asculte? Până şi grevele le facem româneşte. Adica, degeaba!
