Cel despre care Şerban Foarţă afirma că e unul dintre cei mai culţi poeţi români contemporani, Emilian Galaicu Păun şi-a întitulat cel mai nou volum de poezii apărut zilele acestea la editura Cartier "Arme grăitoare", punînd din capul locului accentul pe forţa de neoprit a poeziei. Dar acelaşi Şerban Foarţă observa în postfaţa cărţii că poemele lui Galaicu sînt “un amestec straniu de poeta doctus cu omul frust al poftelor carnale” şi anume din această contradicţie se naşte apa şi pămîntul poeziei sale.
Publicate iniţial în revista ardeleană Vatra, poemele lui Emilian Galiacu Păun, învoalte în trimiteri livreşti, nu pot fi înţelese dacă nu ştii cine e, de fapt, Joseph Grand, de exemplu, la care personajul liric “merge neanunţat într-o vizită,” dar dacă am reduce poezia sa doar la jocurile intertextuale şi metatextuale am sărăci-o foarte mult, întucît jocurile de cuvinte sau citatele spumoase nu sunt decît o pojghiţă în spatele căreia descoperim o poezie de dragoste suculentă şi debordantă.
Pe de altă parte, ar fi o greşeală să categorisim poezia lui Galaicu doar ca o celebrare a erosului, deoarece alături de istorii de iubire descoperim şi gîlgîitul istoriei, aşa ca în poemul Pocitania unde poetul narează povestea ocupării şi sovietizării Republicii Moldova sau ca în Poemul cu vederea de stînga unde dă una dintre cele mai cutremurătoare imagini ale totalitarismului, scriind: “ca-n povestea ţiganului care, trezit de bătăile-n uşă, cu noaptea-n cap: “Cine-i?” “Moartea!”, -şi scuipă în sîn: “Bată-te să te bată, credeam că-i meliţia..”
Istoricul literar Liliana Corobca observase foarte bine cum gazetarii mai îndrăzneţi de pe vremea comunismului băgau fitile acolo unde nimeni nu se aştepta, în imediata vecinătate a articolelor despre măreţele realizări socialiste, publicau articole despre adunatul gunoiului, bunăoară, ridiculizînd în acest fel de ideologia comunistă.
Acest procedeu îl utilizează foarte bine şi Emilian Galaicu-Păun care e un maestru al juxtapunerilor şi al contiguităţilor semantice, căutînd, în acest fel, aşa cum spune însuşi poetul, “ printre morţi pe cel ce este viu” şi… “flacăra poeziei.”
Publicate iniţial în revista ardeleană Vatra, poemele lui Emilian Galiacu Păun, învoalte în trimiteri livreşti, nu pot fi înţelese dacă nu ştii cine e, de fapt, Joseph Grand, de exemplu, la care personajul liric “merge neanunţat într-o vizită,” dar dacă am reduce poezia sa doar la jocurile intertextuale şi metatextuale am sărăci-o foarte mult, întucît jocurile de cuvinte sau citatele spumoase nu sunt decît o pojghiţă în spatele căreia descoperim o poezie de dragoste suculentă şi debordantă.
Pe de altă parte, ar fi o greşeală să categorisim poezia lui Galaicu doar ca o celebrare a erosului, deoarece alături de istorii de iubire descoperim şi gîlgîitul istoriei, aşa ca în poemul Pocitania unde poetul narează povestea ocupării şi sovietizării Republicii Moldova sau ca în Poemul cu vederea de stînga unde dă una dintre cele mai cutremurătoare imagini ale totalitarismului, scriind: “ca-n povestea ţiganului care, trezit de bătăile-n uşă, cu noaptea-n cap: “Cine-i?” “Moartea!”, -şi scuipă în sîn: “Bată-te să te bată, credeam că-i meliţia..”
Istoricul literar Liliana Corobca observase foarte bine cum gazetarii mai îndrăzneţi de pe vremea comunismului băgau fitile acolo unde nimeni nu se aştepta, în imediata vecinătate a articolelor despre măreţele realizări socialiste, publicau articole despre adunatul gunoiului, bunăoară, ridiculizînd în acest fel de ideologia comunistă.
Acest procedeu îl utilizează foarte bine şi Emilian Galaicu-Păun care e un maestru al juxtapunerilor şi al contiguităţilor semantice, căutînd, în acest fel, aşa cum spune însuşi poetul, “ printre morţi pe cel ce este viu” şi… “flacăra poeziei.”
