In latina, “revolutie” si „revolver“ sint doua cuvinte care au aceeasi radacina, aceea care desemneaza o intoarcere, invartire, schimbare. Modelul clasic al revolutiei este, desigur, acela al Revolutiei franceze din 1789. Clasic in primul rind pentru faptul ca atunci, pe langa rasturnarea totala a regimului politic, revolutia franceza a adus cu sine si toate excesele despre care unii politologi si teoreticieni spun ca sint inevitabile. Apoi, revolutia franceza a mai fost remarcabila si prin faptul ca a sfarsit in tiranie. Unii au ajuns chiar la concluzia ca excesele si ororile sint chiar inevitabile intr-o revolutie, motiv pentru care asemenea schimbari radicale ar fi chiar de nedorit, cum de altfel o si rezuma intelepciunea populara atunci cind zice: “schimbare de domnie – prostie de norod”.
Pentru est-europeni, modelul revolutiei a fost in mod traditional cu totul altul – cel al Revolutiei din octombrie, care a dus la instaurarea brutala a comunismului. Revolutia din octombrie a devenit chiar un model pentru tentativele de preluare a puterii de-a lungul intregului secol XX, asa cum a rezumat-o in mod admirabil Curzio Malaparte in cartea sa Tehnica Loviturii de Stat.
Revolutia in general nu este pasnica. Revolutia se naste sau se aplica prin violenta. Daca o tentativa de schimbare de regim este pasnica, atunci ea isi merita calificativul de revolutie numai daca e reprimata. Asa se face ca miscare de democratizare din Cehoslovacia este numita Revolutia de Catifea, intrucat a fost reprimata de sovietici, in vreme ce schimbarea pasnica de regim din Africa de Sud, care a pus capat apartheidului, nu a fost numita revolutie.
Aceasta este cel putin definitia clasica a revolutiei. Mai recent insa, termenul a fost depreciat fiind aplicat oricarei miscari de protest impotriva unui guvern, de la revolutia trandafirilor, sau revolutia roza din Georgia, la cea portocalie din Ucraina, ajungandu-se la cea a lalelelor din Kirgizstan. Aceasta fiind, la urma urmei – si daca luam in seama principiul violentei – singura autentica. Totul e de vazut daca si celelalte trasaturi ale revolutiilor se vor repeta aici, si anume excesele, ororile si tendinta spre tiranie.
Pentru est-europeni, modelul revolutiei a fost in mod traditional cu totul altul – cel al Revolutiei din octombrie, care a dus la instaurarea brutala a comunismului. Revolutia din octombrie a devenit chiar un model pentru tentativele de preluare a puterii de-a lungul intregului secol XX, asa cum a rezumat-o in mod admirabil Curzio Malaparte in cartea sa Tehnica Loviturii de Stat.
Revolutia in general nu este pasnica. Revolutia se naste sau se aplica prin violenta. Daca o tentativa de schimbare de regim este pasnica, atunci ea isi merita calificativul de revolutie numai daca e reprimata. Asa se face ca miscare de democratizare din Cehoslovacia este numita Revolutia de Catifea, intrucat a fost reprimata de sovietici, in vreme ce schimbarea pasnica de regim din Africa de Sud, care a pus capat apartheidului, nu a fost numita revolutie.
Aceasta este cel putin definitia clasica a revolutiei. Mai recent insa, termenul a fost depreciat fiind aplicat oricarei miscari de protest impotriva unui guvern, de la revolutia trandafirilor, sau revolutia roza din Georgia, la cea portocalie din Ucraina, ajungandu-se la cea a lalelelor din Kirgizstan. Aceasta fiind, la urma urmei – si daca luam in seama principiul violentei – singura autentica. Totul e de vazut daca si celelalte trasaturi ale revolutiilor se vor repeta aici, si anume excesele, ororile si tendinta spre tiranie.