In ianuarie 1936, un articol publicat la Moscova, în Pravda, anunța prima dintr-o suită de persecuții pe care avea să le trăiască Dmitri Șostakovici sub regimul stalinist. Articolul cu pricina, care se intitula „Haosul pe post de muzică. In legătură cu opera Lady Macbeth din districtul Mzensk”, critica sever modernismul operei lui Șostakovici, ce o făcea, chipurile, inaccesibilă maselor populare. „Lady Macbeth”, după o nuvelă a lui Nikolai Leskov, fusese compusă în anii 1932-33 și avusese premiera în 1934, bucurîndu-se de un mare succes atît în Rusia cît și în străinătate. Trama ei este destinul unei femei, mînată de pasiune și care își ucide, într-o serie de crime, soțul și alți membri ai familiei. Opera avea să revină pe scene abia în anii 1960 și atunci cu un nume schimbat, Katerina Izmailova, parcă pentru a i se uita istoria.
Intr-o ipoteză veridică, ziaristul de investigație și autor a numeroase cărți despre istoria secretă a perioadei staliniste, Arkady Vaksberg reamintește o opinie împărtășită și de alții, anume că nu incriminata „cacofonie” a muzicii lui Șostakovici a stîrnit reacția adversă a lui Stalin care asistase la spectacol, ci libretul operei și o declarație muzicală pronunțată de unul din personajele ei: „Atîtea persoane au murit după ce au mîncat ciuperci”.
Personajul intrat în istorie, victima celebră a acuzatei boli de inimă, este diplomatul suedez Raoul Wallenberg, decedat în mod „oficial” în închisoarea Lubianka, la Moscova, la 17 iulie 1947, doi ani și jumătate după ce fusese răpit la Budapesta. Tînăr diplomat, Wallenberg se distinsese prin acțiunea umanitară întreprinsă în cursul anului 1944, cînd salvase viața a mii de evrei în Ungaria, acordîndu-le pașapoarte cu cetățenie suedeză. Dar, nu acțiunea sa umanitară îl deranjase pe Stalin în 1945...
Zilele acestea soarta lui Wallenberg a fost readusă în actualitate de o notă din publicația The New York Review of Books care face cunoscută o scrisoare primită de cercetători din Statele Unite din partea arhiviștilor Serviciului Federal de Securitate al Rusiei. Potrivit informațiilor noi, Wallenberg ar fi fost încă în viață la 23 iulie 1947, cînd, împreună cu șoferul său din Budapesta și un al doilea deținut ungur, ar fi fost supus unui interogatoriu non-stop de 16 ore. Nimeni nu pare să înțeleagă brusca amabilitate istoriografică a FSB-ului rus, probabil interesat să cultive o imagine de deschidere și să conducă, implicit, la o încîlcire a pistelor istorice în cazul acesta.
Evident, dacă Wallenberg a fost ucis la 17 sau la 23 iulie 1947, rămîne astăzi o chestiune de detaliu istoric. Intrebarea la care se evită însă să se răspundă este motivul pentru care Stalin și serviciile secrete ruse l-au răpit și apoi lichidat pe celebrul diplomat. O cheie o oferă, cu detalii tulburătoare, Arkady Vaksberg în cartea sa amintită; pe scurt, diplomatul ar fi refuzat să colaboreze în 1945 cu serviciile secrete sovietice cu care avusese un contact în anii de început ai războiului în Suedia.
