Trăim periculos într-un spaţiu ciudat-miraculos în care munca nu aduce rezultatele scontate-jinduite. Poţi munci pe brînci o viaţă aici, fără să te apropii cîtuşi de puţin de bunăstarea visată. Generaţiile tinere moştenesc de la predecesori problema insolubilă a spaţiului locativ, a metrilor pătraţi vitali. Munca îşi pierde aici rostul ei firesc, nu mai e văzută ca o posibilitate de accedere la prosperitate.
Prin urmare, nici atitudinea faţă de muncă nu mai este cea firească. Ea s-a degradat chiar în perioada sovietică, cînd, în ciuda sloganurilor glamoroase, mulţi muncitori aveau o leafă de numai 100 şi ceva de ruble şi-şi cumpărau mobila pe credit. „Rabota ne volk, v les ne ubejit!” sau „Gudit kak ulei rodnoi zavod, a nam po barabanu!” sînt mostre de sorginte sovietică a atitudinii faţă de muncă. Dacă nu poţi să-ţi realizezi prin muncă visurile, la ce bun să mai munceşti cu însufleţire? De aceea, munceşti DE MÎNTUIALĂ, munceşti scrîşnind din dinţi. Munca ce nu aduce bunăstarea se transformă într-o îndeletnicire insuportabilă, chinuitoare.
Un exemplu grăitor al acestei stări de spirit e un omulean de vreo 60 de ani, lehămetit, stafidit, care, în perioada sărbătorilor de Paşti, venise să facă frigărui într-un parc al capitalei. O reporteriţă l-a întrebat de ce şi-a ales anume această îndeletnicire de sărăbători. Iar omuleanul lehămetit a răspuns în felul următor: „M-am săturat di atîta lucru! Lucrul şî pi un cal îl uşidi!” Sărbătoarea era pentru acel omulean un fel de respiro, o scurtă eliberare de munca istovitoare şi inutilă. Mai puţin un prilej de a se gîndi la semnificaţia sărbătorii.
Există, fireşte, şi excepţii. Una dintre ele – gastarbeiterii – confirmă regula. Aceştia obţin cîte ceva prin munca sisifică, dar... pe alte meridiane! Mai există oameni de afaceri, politicieni şi cinovnici care reuşesc să se îmbogăţească aici. Numai că într-o ţară cu economie sănătoasă nu numai omul de afaceri şi politicianul trebuie să aibă salarii mari şi oportunităţi, ci şi învăţătorul, medicul, agricultorul, electricianul, şi, de ce nu?, scriitorul.
Şi mai există în spaţiul ăsta un soi de atitudine, atitudinea celui îmbogăţit peste noapte, prin mişmaşuri, faţă de cel care munceşte în van. Acesta din urmă e considerat naiv, nătăfleţ, zevzec.
În ziua de 1 mai, am văzut printre oamenii adunaţi în centrul capitalei de PCRM şi nişte ţărani tuciurii, cu frunţile zbîrcite şi încreţite de griji, cu haine ponosite. Erau şi aceştia nişte oameni cărora munca nu le aduce rezultatele jinduite. Păreau electrizaţi şi proferau blesteme la adresa guvernării liberale. Nu sînt convins că acei ţărani ştiau cine e idolul comsomoliştilor Che Guevara, nu sînt convins că ei aveau afinităţi cu comuniştii prosperi prezenţi în piaţă, dar am impresia că asemenea oameni disperaţi pot fi lesne ademeniţi de politicienii care par a fi apărători ai „dreptăţii sociale”.
