S-ar părea că doar criza a dat o dimensiune europeană României. Mai cu seamă că, pentru a-i învăţa bine lecţiile, autorităţile par s-o eternizeze. Iniţial bagatelizată şi minimalizată, acoperită de cifre mari şi interese mici, criza a devenit cel mai bun alibi pentru gafele financiare, asocierile politice imunde sau domnia bunului plac şi a fără-de-legii.
Anunţul referitor la scăderea salariilor şi a pensiilor făcut de preşedintele Băsescu joi seara, îndată ce delegaţia Fondului monetar a părăsit palatul Cotroceni, a căzut fulgerător cu delicateţea unei ghilotinei. Cea de la capătul tunelului. Preşedintele a recunoscut că negrul anunţ ar fi trebuit făcut de guvern, dar se încumetă să-l facă el. Poate şi pentru că premierul s-a dezobişnuit să mai ia vreo decizie sau să-şi mai asume vreo răspundere. Astfel că preşedintele a anunţat că fondul de salarii al bugetarilor se va reduce cu 25 la sută, iar fondurile pentru pensii şi şomaj cu 15 la sută. Nici n-a mai fost nevoie, se pare, să aştepte o tresărire a miniştrilor finanţelor şi economiei şi nici măcar o încruntătură a premierului că i-au fost uzurpate funcţiile sau că i-a crăpat faţada de putere în stat.
Anunţul prezidenţial era un secret al lui Polichinelle: lumea se aştepta ca FMI să intre cu un bisturiu mare şi neascuţit prin cheltuielile bugetare. Se vorbea de mai bine de un an, chiar şi atunci când preşedintele Băsescu ne asigura că nu e nevoie de împrumuturi de la FMI, că surâsul de pe buzele experţilor nu e de prietenie, ci de milă. În servietele lor de piele fină nu aveau diplome de merit, ci mandate de evacuare şi decizii de faliment. În urmă cu un an ne ofereau un împrumut cu care să trecem de criză. Acum, ne oferă o mână de ajutor şi un nou program de guvernare pentru a convieţui cu falimentul şi criza. Dacă preşedintele Băsescu e aspru ca un tată, FMI a devenit grijuliu ca o mamă şi, împreună se poartă ca o pereche iubitoare de despoţi luminaţi.
Pe de altă parte, în ciuda legii bazei unice de salarizare asumată cu mult zgomot pentru nimic de guvern, a reducerilor bugetare şi restricţiilor pe ici pe colo, prin punctele neesenţiale, în ciuda concediilor forţate şi a diminuării salariale din iarnă, pe când însuşi premierul ne asigura că lucrurile se îndreaptă un final fericit de telenovelă, adevărul este altul. S-ar părea că ar mai fi nevoie de vreo 500 de milioane de euro la fondul de pensii, chiar dacă reducerea deja hotărâtă s-ar aplica începând de azi. Nici livra de carne luată de pe spinarea bugetarilor nu pare a fi suficientă.
Până la urmă, devine tot mai credibilă ipoteza că gura de rai şi piciorul de plai abia au început să se ofilească şi că ne aşteaptă o vară fierbinte de patos revoluţionar. Ameninţarea reducerii salariilor se adaugă pe tenul nesănătos al unei economii în recesiune, unde concedierile se ţin lanţ.
Iar cine aşteaptă o mână de ajutor de la politicieni să fie atent ce-şi doreşte. Nesfârşitele moţiuni simple introduse de partidele de opoziţie, şi ele cu efectivele în reducere drastică, de la o zi la alta, nu mai umplu arena politică de sânge, poate doar de plictiseală. Moţiunile pe diferite subiecte nu fac altceva decât să blocheze activitatea legislativului care, oricum se gripase încercând să dea o formă proiectului constituţional.
S-ar părea că, fără jucăria unei moţiuni, politicienii nu ar mai avea cu ce se juca toată ziua. Poate că e mai bine, aţi văzut ce se întâmplă când aprobă vreo lege. Oricum rezultatul moţiunilor, fie ele simple sau de cenzură, este previzibil- guvernul Boc va supravieţui. Pentru că cine nu vorbeşte, n-aude şi tace, trăieşte o mie de ani în pace.
