Independenţa de fotbal măsoară ceva important. Capacitatea umană de supravieţuire sub asediu. Cupa Mondială e aşa cum a fost dintotdeauna: acaparantă. Majorităţi enorme lasă totul totul deoparte şi trăiesc o lună numai pentru fotbal. Dominaţia şi dependenţa sînt strivitoare. Tot ce se poate cumpăra, vinde, mînca, vorbi, visa, iubi sau urî e despre fotbal. Excepţiile sînt aproape clandestine şi spun foarte mult. Cine rezistă, deci, la epidemia şi la mania fotbalului dictatorial?
Pe ţări, e vorba de nordul european extrem. Pasiunea scandinavă pentru fotbal a fost întotdeuna mai degrabă o relaţie respectuasă şi relativ restrînsă. Semnificativ, palmaresul nordic la Mondiale e modest iar anul acesta, Suedia, Norvegia şi Finlanda au ratat calificarea. Tot aici intră şi neutri minusculi, statele de amplitudinea Andorei, Maltei sau Luxemburgului. San Marino nu, pentru că San Marino e un stat anexat la orbita italiană şi n-are, deci, dreptul la o poziţie proprie.
Luată pe societăţi, independenţa de fotbal aşază în frunte două categorii cît se poate de diferite: profesioniştii ultraspecialiozaţi ai mediilor urbane şi populaţia rurală. Forţînd definiţia: ţăranii şi geniile tehnice. Explicaţia are de-a face, în ambele cazuri, cu distanţa de mass media şi cu natura meseriei. Oamenii n-au timp de antrenament TV şi sînt confiscaţi fizic sau mental de profesii care nu lasă timp şi loc de alte interese.
