Sorin Ovidiu Vântu, naşul Fondului Naţional de Investiţii şi al altor afaceri sulfuroase din subsolul economiei de piaţă, a fost arestat sub acuzaţia că a favorizat infractorul. Infractorul este Nicolae Popa, fost preşedinte al firmei Gelsor, piesă de rezistenţă şi răspântie a deturnărilor de bani din fondurile mutuale păstorite de Sorin Ovidiu Vântu acum multă vreme, dincolo de perioada de prescriere.
Dar dl Vântu nu este doar o controversată poveste de succes, ci şi patron al unui trust media abia ieşit din siajul influenţelor prezidenţiale. Este cel mai recent patron de presă căruia i s-a făcut rău de atâta justiţie politică şi democraţie populară. Lista celor care au dat o raită prin puşcării, fie şi pentru o noapte, pentru că au transformat rotativele tipografice în roţi ale norocului economic este destul de cuprinzătoare. Nu te poţi numi beneficiar al reformelor din justiţie dacă nu-i simţi sabia răcorindu-ţi creştetul capului. Nu eşti miliardar deplin dacă nu iei măcar odată cina în oraş, în separeu la Rahova. Ţinuta obligatorie.
Primul a fost Dinu Patriciu, pe vremea când era doar patron la Rompetrol, de unde i s-au tras şi fericirea, şi nenorocirea. A fost acuzat că ar fi profitat de informaţii confidenţiale şi că ar fi vândut preferenţial acţiuni. A stat o noapte în arest şi a fost, apoi, eliberat fără multe explicaţii, dându-ne senzaţia că adevărata putere a statului şi a justiţiei este că poate dispune cum vrea de libertatea şi imaginea publică a oricui, infractor sau persoană onorabilă, fără a dat socoteală şi explicaţii. Dinu Patriciu a acumulat, pe lângă mult dispreţ faţă de oamenii preşedintelui, şi ziare, reviste şi o reţea de radio şi televiziune online pe care, se zice, le pregăteşte pentru un război politic total.
Un alt patron de presă ajuns la procuratură şi, cu ajutorul magistraţilor, în închisoare de unde şi-a transmis cu şi mai mult succes emisiunile sale senzaţionale, a fost Dan Diaconescu, patronul OTV, care cerea, se spune, taxă de protecţie să nu şifoneze obrazul persoanelor publice despre care pretindea că are informaţii compromiţătoare. Dan Diaconescu, patron al fantomelor soţiilor dispărute şi al fantasmelor comuniste regăsite, a stat doar câteva zile la puşcărie de unde a ieşit cu aere şi ifose de martir. A şi pus bazele unui partid naţionalist care a ajuns, zice-se, la procente ameţitoare deturnate, în principal, de la partidul democrat liberal.
Cei trei au fost acuzaţi de infracţiuni economice însă, pentru că instanţele i-au făcut scăpaţi, aruncând în ridicol dosarele stufoase ale procurorilor, ne privesc acum cu ochi inocenţi, pretinzând că sunt victime (deci eroi) în războaiele politice.
Dar fără a discuta cât sunt de penali, merită să medităm la acuzaţia că asistăm la o acţiune concertată de punere sub control a pieţei mediatice autonome, dacă adăugăm acestor comedii cu poliţişti şi maşini pentru filarea patronilor şi recentele măsuri economice împotriva jurnaliştilor plătiţi cu drepturi de autori. A plăti noile taxe ar fi însemnat nu doar sărăcie, ci şi străpungerea lunară a blindajului birocraţiei, adică trei zile de coadă la ghilotina ghişeelor. S-a renunţat doar pentru că, se pare, s-a găsit ceva mai eficient. Presa ar putea face ani buni de puşcărie sau, în cazul unor culpe mai grave, ar putea fi executată în piaţa publică.
Mai mulţi parlamentari, inspiraţi de deputatul Partidului democrat liberal Silviu Prigoană, fost patron la Realitatea TV, au propus ca presa tipărită sau electronică să primească un atestat valabil pe şapte ani de la Consiliul Naţional al Audiovizualului. Dacă informaţiile din ziar sunt contestate, persoanele vizate pot cere proba verităţii. Dacă n-o face, ziarul poate fi suspendat sau chiar desfiinţat.
Proba verităţii este ce încearcă fără succes să obţină procuratura, poliţia şi serviciile secrete de ani de zile în cazurile de corupţie. Şi, spun unii, în cazul adversarilor politici, fie ei membri de partid, jurnalişti sau persoane private. Nu ar fi de mirare ca o astfel de lege să fie votată în Parlament, câtă vreme presa e considerată un pericol la adresa securităţii statului. Nu doar prin afacerile colaterale ale patronilor, ci şi prin informaţiile şi opiniile jurnaliştilor.
