Sindicatele dateaza de la inceputul erei industriale, desi unii istorici au dorit sa vada in ele urmasele breslelor de meseriasi din Evul Mediu. Ce este sigur insa este ca ele au aparut pentru prima oara in Europa si ca la sfarsitul sec. al 19-lea au primit sprijinul bisericii catolice. Papa Leon al XIII-lea a cerut atunci, in Carta sa Rerum Novarum, drepturi precise pentru muncitori.
Dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial, dreptul de a crea sindicate a fost introdus in Declaratia Universala a Drepturilor Omului. Astazi, majoritatea sindicatelor de pe planeta sint afiliate la unul sau altul din marile conglomerate sindicale internationale, dintre care cel mai mare este Confederatia Internationala a Sindicatelor Libere, bazata in Bruxelles.
Sindicatele au insa de infruntat si o solida critica din partea economistilor si teoreticienilor neoliberali. Multe tari in Europa Occidentala interzic presiunile exercitate de sindicate asupra lucratorilor pentru a-i convinge sa se afilieze.
Economistul ultraliberal Milton Freedman a cautat sa arate ca sindicatele tind sa genereze salarii ridicate pentru lucratorii afiliati lor in detrimentul celorlalti, care nu fac parte dintr-un sindicat, ducind astfel in mod indirect la reducerea numarului de locuri de munca.
Tot asa, sindicatele au mai fost acuzate ca nu fac mare lucru pentru reducerea discriminarii si a hartuielii - sexuale sau de alta natura - la locul de munca. Ideea este, desigur, ca un sindicate nu poate sa-si apere unul din membri impotriva altuia si ca in asemenea cazuri de hartuieli membrii sint lasati sa se descurce singuri.
Sindicatele raman unul din principalii „parteneri sociali“ cu care guvernele discuta si negociaza legislatia muncii. Ele sint, de asemenea, una din principalele structuri ale societatii civile, alaturi de presa, pe care regimurile totalitare incearca sa le innabuse, deoarece reprezinta o contraputere. Gratie sindicatelor, lucratorii au obtinut dreptul la greva, concedii platite, si o serie intreaga de alte avantaje sociale care astazi par naturale, dar care au fost cistigate numai dupa lungi negocieri si infruntari sociale.
------------------------------
Un conflict îndelungat între două asociaţii sindicale rivale care au existat în Republica Moldova începând cu anul 2000 s-a încheiat cu fuzionarea acestora în anul 2007, când ambele au recunoscut că scindarea a scăzut din puterea de influenţa a sindicatelor şi le-a făcut mai dependente de factorul politic.
Au devenit însă odată cu acest armistiţiu sindicatele mai efeciente în ceea ce s-ar numi onorarea misiunii sale de apărători ai intereselor angajaţilor? Iată cum răspunde la această întrebare experta în politici sociale de la IDIS Viitorul, Viorica Antonov:
„Evident că nu. Mie în general îmi este foarte greu să spun care este rolul sindicatelor astăzi în R. Moldova. El practic este invizibil. Dacă se mai întâmplă că acest parteneriat trilateral încearcă să funcţioneze, Patronate, Sindicate, Guvern, eu cred că o reviziunire a rolului sindicatelor în R. Moldova e momentul să se producă. Noi suntem foarte departe de standartele cunoscute în comunitate. Aici totul este oarecum facultativ. La noi sindicatele oferă doar un fel de umbrelă. Dar pe lângă asta, ele ar trebui să joace rolul de avocat al angajaţilor şi în parlament, şi în societate....”
Experţii mai spun că relaţia ombilicală cu politicul de care au fost acuzate aceste organizaţii în ultimii ani a compromis într-atât mişcarea sindicală încât astăzi sindicatele nu mai pot recruta noi membri, dar de aici şi până la a spune că nu mai este nevoie de astfel de organizaţii este prea mult, conchid observatorii, organizaţiile fiind necesare mai ales în domeniul privat, unde abuzurile faţă de angajaţi au devenit pe alocuri inemaginabile, mai ales în perioada în care patronii s-au putut acoperi cu criza economică.
