Acum 35 de ani, 35 de state au semnat Acordurile de la Helsinki, in cadrul nou createi Conferinte pentru Securitate si Cooperare in Europa. 35 de state, altfel zis toate tarile Europei, mai putin Albania, aflata atunci in plina paranoia a lui Enver Hoxha, carora li s-au adaugat Statele Unite, Canada si Turcia.
A fost primul pas, inca modest, spre iesirea din Razboiul Rece. Sefi de stat istorici, de la Gerald Ford si Brejnev pina la Ceausescu si Tito, au semna declaratia in 10 puncte prin care se punea capat cel putin unora din tensiunile Razboiului Rece. Uniunea Sovietica, la initiativa careia a avut loc reuniunea, a fost linistita prin citeva din prevederile acordurilor, precum neamestecul in afacerile interne ale celorlalte state si inviolabilitatea frontierelor.
Pentru Moscova, asta aducea o garantie ca ocuparea unora din tarile Europei de est care fusesera inglobate in blocul comunist nu va mai fi contestata de catre Occident.
Invers, Occidentul a obtinut garantia ca o parte cel putin a drepturilor civile si sociale ale cetatenilor blocului comunist vor fi respectate si, intr-adevar, un an mai tirziu era fondat la Moscova Grupul Helsinki, de catre, printre altii, Andrei Saharov, Elena Bonner si Anatoli Scharanski. Aceasta organizatie civica de activisti in favoarea respectarii drepturilor omului nu ar fi putut functiona inainte de semnarea acordurilor fara a fi sever reprimata.
Din Conferinta pentru Securitate si Cooperare in Europa avea sa se nasca mai tirziu actuala Organizatie pentru Securitate si Cooperare in Europa, care astazi nu mai face decit sa supravegheze derularea alegerilor in tarile membre, dar care a fost acum 35 de ani un prim forum de contact intre cele doua blocuri care divizau Europa.
Propaganda comunista a prezentat atunci acordurile de la Helsinki drept un mare succes pentru diplomatia sovietica, si pentru Brejnev personal. URSS-ul si-a vazut, e drept, recunoscute granitele, cu exceptia ocuparii tarilor baltice, nerecunoscuta, in schimb acordurile au dus si la aparitia fenomenului disidentilor, care nu cautau altceva decit respectarea prevederilor documentului comun. Si, desigur, un alt efect secundar negativ a fost acela ca dictatori precum Ceausescu si Honecker au gasit de cuviinta ca pot face ce vor la ei acasa, intrucit unul din punctele acordurilor era –si Ceausescu se delecta mult repetind aceasta formula de cite ori putea - : “neamestecul in treburile interne”.
A fost primul pas, inca modest, spre iesirea din Razboiul Rece. Sefi de stat istorici, de la Gerald Ford si Brejnev pina la Ceausescu si Tito, au semna declaratia in 10 puncte prin care se punea capat cel putin unora din tensiunile Razboiului Rece. Uniunea Sovietica, la initiativa careia a avut loc reuniunea, a fost linistita prin citeva din prevederile acordurilor, precum neamestecul in afacerile interne ale celorlalte state si inviolabilitatea frontierelor.
Pentru Moscova, asta aducea o garantie ca ocuparea unora din tarile Europei de est care fusesera inglobate in blocul comunist nu va mai fi contestata de catre Occident.
Invers, Occidentul a obtinut garantia ca o parte cel putin a drepturilor civile si sociale ale cetatenilor blocului comunist vor fi respectate si, intr-adevar, un an mai tirziu era fondat la Moscova Grupul Helsinki, de catre, printre altii, Andrei Saharov, Elena Bonner si Anatoli Scharanski. Aceasta organizatie civica de activisti in favoarea respectarii drepturilor omului nu ar fi putut functiona inainte de semnarea acordurilor fara a fi sever reprimata.
Din Conferinta pentru Securitate si Cooperare in Europa avea sa se nasca mai tirziu actuala Organizatie pentru Securitate si Cooperare in Europa, care astazi nu mai face decit sa supravegheze derularea alegerilor in tarile membre, dar care a fost acum 35 de ani un prim forum de contact intre cele doua blocuri care divizau Europa.
Propaganda comunista a prezentat atunci acordurile de la Helsinki drept un mare succes pentru diplomatia sovietica, si pentru Brejnev personal. URSS-ul si-a vazut, e drept, recunoscute granitele, cu exceptia ocuparii tarilor baltice, nerecunoscuta, in schimb acordurile au dus si la aparitia fenomenului disidentilor, care nu cautau altceva decit respectarea prevederilor documentului comun. Si, desigur, un alt efect secundar negativ a fost acela ca dictatori precum Ceausescu si Honecker au gasit de cuviinta ca pot face ce vor la ei acasa, intrucit unul din punctele acordurilor era –si Ceausescu se delecta mult repetind aceasta formula de cite ori putea - : “neamestecul in treburile interne”.
