Locuitorii spaţiului dintre Prut şi Nistru, ca de altfel şi cetăţenii celorlalte republici sovietice, au aflat despre Acordurile de la Helsinky abia după căderea URSS.
Cu unele excepţii, cum ar fi cea a lui Mihai Moroşanu. În 1966, el s-a opus strămutării monumentului lui Ştefan cel Mare din centrul Chişinăului, mai departe de cel al liderului bolşevic Vladimir Lenin, fapt pentru care a fost etichetat drept “naţionalist antisovietic” şi condamnat la trei ani de gulag.
Fără a pune la îndoială importanţa istorică incontestabilă a acestor documente internaţionale, Mihai Moroşanu mărturiseşte că deşi a aflat despre faptul că liderul sovietic, Leonid Brejnev, şi-a pus semnătura pe un accord internaţional ce consfinţea drepturile universale ale omului la scurt timp după producerea evenimentului în 1975, efectele practice n-au avut cum să se simtă prea mult în acea perioadă în RSS Moldovenească.
Mihai Moroșanu:“Chiar am avut o carte – Helsinskye Sogloshenia în ruseşte, dar folos nu era, pentru că pentru imperiul sovietic totul era fictiv, o perdea de fum, că, iată, a semnat. Dar ce să ne mire dacă la 10 decembrie URSS a semnat şi drepturile omului la ONU, după care a deportat oamenii în Siberia în 1949. Totul era formalitate, absolut totul.”
Dar ce crede politicianul Ştefan Urâtu despre efectele Acordurilor de la Helsinki asupra respectării drepturilor omului în spaţiul sovietic, tocmai el care în anul 1990 a fondat la Tiraspol o organizaţie de apărare a drepturilor omului reconstituită ulterior la Chişinău în Comitetul Helsinki pentru drepturile omului, după exemplul unei organizaţii similare de la Moscova.
Ștefan Urâtu: “Este destul de mare această importanţă pentru că a dat posibilitate altor state să critice Uniunea Sovietică pentru violarea drepturilor omului, s-a reuşit să se pună pe prim plan acele drepturi care sunt piloni ai democraţiei cum ar fi libertatea de exprimare, de întruniri paşnice. Pe de altă parte, ne-a oferit nouă posibilitatea de a pleca sau primi organizaţii internaţionale care să ne ofere un anumit scut de protecţie.”
Dar iată cum vede însemnătatea istorică a acestor documente actualul director executiv al Comitetului Helsinki pentru Drepturile Omului din Moldova, juristul Teo Cârnaţ: “Au fost primele acte care au spus că drepturile omului nu au hotare. Ele au stat la baza mai multor documente importante care s-au adoptat în fostele republici unionale după căderea URSS. În Republica Moldova, acestea sunt şi Constituţia, şi legea cu privire la cetăţenie, şi cea cu privire la proprietate.”
Dar ceea ce trebuie să se reţină în primul rând, în opinia lui Teo Cârnaţ, este faptul că deşi recunoşteau graniţele Europei aşa cum erau ele la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, Actele de la Helsinki au consfinţit dreptul la autodeterminare al popoarelor, fapt ce a permis ulterior republicilor unionale, inclusiv RSSM, să-şi revendice acest drept la ieşirea din Uniunea Sovietică.
Cu unele excepţii, cum ar fi cea a lui Mihai Moroşanu. În 1966, el s-a opus strămutării monumentului lui Ştefan cel Mare din centrul Chişinăului, mai departe de cel al liderului bolşevic Vladimir Lenin, fapt pentru care a fost etichetat drept “naţionalist antisovietic” şi condamnat la trei ani de gulag.
Fără a pune la îndoială importanţa istorică incontestabilă a acestor documente internaţionale, Mihai Moroşanu mărturiseşte că deşi a aflat despre faptul că liderul sovietic, Leonid Brejnev, şi-a pus semnătura pe un accord internaţional ce consfinţea drepturile universale ale omului la scurt timp după producerea evenimentului în 1975, efectele practice n-au avut cum să se simtă prea mult în acea perioadă în RSS Moldovenească.
Mihai Moroșanu:“Chiar am avut o carte – Helsinskye Sogloshenia în ruseşte, dar folos nu era, pentru că pentru imperiul sovietic totul era fictiv, o perdea de fum, că, iată, a semnat. Dar ce să ne mire dacă la 10 decembrie URSS a semnat şi drepturile omului la ONU, după care a deportat oamenii în Siberia în 1949. Totul era formalitate, absolut totul.”
Dar ce crede politicianul Ştefan Urâtu despre efectele Acordurilor de la Helsinki asupra respectării drepturilor omului în spaţiul sovietic, tocmai el care în anul 1990 a fondat la Tiraspol o organizaţie de apărare a drepturilor omului reconstituită ulterior la Chişinău în Comitetul Helsinki pentru drepturile omului, după exemplul unei organizaţii similare de la Moscova.
Ștefan Urâtu: “Este destul de mare această importanţă pentru că a dat posibilitate altor state să critice Uniunea Sovietică pentru violarea drepturilor omului, s-a reuşit să se pună pe prim plan acele drepturi care sunt piloni ai democraţiei cum ar fi libertatea de exprimare, de întruniri paşnice. Pe de altă parte, ne-a oferit nouă posibilitatea de a pleca sau primi organizaţii internaţionale care să ne ofere un anumit scut de protecţie.”
Dar iată cum vede însemnătatea istorică a acestor documente actualul director executiv al Comitetului Helsinki pentru Drepturile Omului din Moldova, juristul Teo Cârnaţ: “Au fost primele acte care au spus că drepturile omului nu au hotare. Ele au stat la baza mai multor documente importante care s-au adoptat în fostele republici unionale după căderea URSS. În Republica Moldova, acestea sunt şi Constituţia, şi legea cu privire la cetăţenie, şi cea cu privire la proprietate.”
Dar ceea ce trebuie să se reţină în primul rând, în opinia lui Teo Cârnaţ, este faptul că deşi recunoşteau graniţele Europei aşa cum erau ele la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, Actele de la Helsinki au consfinţit dreptul la autodeterminare al popoarelor, fapt ce a permis ulterior republicilor unionale, inclusiv RSSM, să-şi revendice acest drept la ieşirea din Uniunea Sovietică.
