Date oficiale arată că doar aproximativ jumătate din populaţia R. Moldova are acces la apă curentă şi canalizare, cei mai nedreptăţiţi fiind locuitorii de la sate. Ce posibilităţi au localităţile rurale să se modernizeze cînd banii bugetari sînt puţini şi care sînt perspectivele de transformare a satelor în mici orăşele cu toate serviciile sanitare?
Locuitorii satului Sireţi, situat la numai 15km de capitală nu-şi imagineaza că într-o bună zi ar putea să renunţe la latrina din fundul grădinii. Dar iată că această schimbare s-ar putea s-o vadă chiar sătenii vîrstnici, care îşi luaseră de-o grijă.
Pentru că a reuşit să găsească bani şi pentru alte proiecte sociale, primarul Vasile Cartiră este aproape sigur că în cel mult doi ani sireţenii vor avea nu doar apeduct dar şi un sistem de canalizare. Sursa de optimism este un proiect care spune primarul că a fost avansat în cadrul Programului transfrontalier România-Ucraina-Moldova al UE, ceea ce le dă sireţenilor o şansă în plus la o viaţă mai bună. Valoarea proiectului este aproximativ de 1300000 de euro, dar a zecea parte trebuie să fie contribuţia celor care vor beneficia de el, adică a sătenilor care în mare parte sînt lăsători, spune primarul.
Primarul a ajuns la concluzia că banii europeni care pot fi atraşi prin proiecte sînt de cele mai dese ori singurul colac de salvare pentru satele moldoveneşti care vor să-şi îmbunătăţească infrastructura legată de serviciile sanitare.
Ministerul Mediului nu dispune de o statistică a localităţilor rurale cu şi fără sistem de canalizare, dar un raport al Agenţiei Apele Moldovei din februarie anul trecut arată că 49% din populaţia republicii nu are acces la sisteme centralizate de evacuare a apelor uzate.
Ong-iştii de profil operează însă cu cifra aproximativă de 15% a satelor care ar avea şi apeduct, şi sistem de canalizare. Din lipsă de resurse băneşti, programul de alimentare cu apă şi construire a sistemelor de canalizare în localităţile din R. Moldova este implementat anevoios, susţine Vladimir Garaba, preşedintele organizaţiei teritoriale Chişinău a Mişcării Ecologiste din Moldova, iar donatorii din afară finanţează proiectele condiţionat, adică dacă un sat vrea să aibă apeduct trebuie să construiască şi reţeaua de canalizare. Ceea ce ar însemna două proiecte şi costuri duble sau triple, o adevărată provocare pentru primăriile la limita sărăciei, susţine ong-istul. Aşa stînd lucrurile, perspectivele care se înfăţişează sînt sumbre, adaugă Vladimir Garaba, care întrevede totuşi o soluţie.
Vladimir Garaba: „Statul a elaborat programul şi crede că sursele de finanţare vor veni din afară. Acuma pensile, salariile şi altele iau tot bugetul. Şi statul se orientează la aceea că locuitorii vor contribui la alimentarea cu apă şi la canalizare precum au contribuit cîndva la gazificarea satului, la alte activităţi unde nu puneau întrebarea da ce-o să avem noi de la asta. Trebuie acea experienţă de la gazificare s-o treacă şi la apeducte, şi la canalizări. Eu cred că treptat trebuie să facem lucrul ăsta. Fiindcă noi poluăm mediul, noi trebuie să plătim pentru apele reziduale, inclusiv investiţiile pentru acest proiect. ”
După părerea lui Garaba, banii nu au cum să apară de la sine, ci doar acolo unde există iniţiativă civică.
