Ion Raţiu a fost un demodat înnoitor. Între politicienii români, nimeni nu s-a mai aflat în această situaţie ciudată şi nedreaptă. Aproape tot ce a ţinut de Ion Raţiu rămâne încă de explicat, chiar şi acum, la 11 ani de la dispariţia lui Raţiu.
Când a revenit în politica activă românească, imediat după 1989, Raţiu trăgea după el handicapul aparent al unui inactor, coborât direct din lumea unionismului transilvan şi scrobit de o oarecare rigiditate ardelenească. Raţiu părea politicianul relicvă, demodatul fără recurs. Propoganda procomunistă, dezlănţuită atunci de Ion Iliescu, a ţintit exact această direcţie şi a avut mult succes.
L-am văzut, de pildă, pe Raţiu la mitinguri în primele luni ale lui 1990, invariabil înţepat de nelipsitul papion şi hăituit de ostilitatea gloatei, aţâţată zilnic de emisiuni TV şi de ziare, pornite pe moşieri şi reacţionari. Într-o după amiază caldă de mai l-am văzut pe Raţiu, trecut de 70 de ani, răbdând huiduieli şi vorbind de pe platforma unui camion despre economie de piaţă, proprietate şi stat de drept. Era prea devreme, dar era bine. Raţiu, demodatul cu papion, era de fapt un modern, un luptător pentru viitor, nu un mijlocitor al vremurilor vechi. Pentru că Raţiu, spre deosebire de majoritatea politicienilor români, văzuse viitorul la lucru.
Raţiu, ediţia a doua, omul care a reapărut în România, ştiind că vine într-o ţară ce se teme de viitor, ştia şi ce spune, şi o ştia pe pielea lui. Raţiu nu propovăduia utopii, ci experienţa personală a unui om cu succes în Anglia, o lume care încurajează succesul curajului. Mesajul lui Raţiu a fost rău şi puţin înţeles. Nici nu avea cum să fie altfel. Dar Ion Raţiu a plantat primul sămânţa noutăţii într-o Românie, care se pregătea de învechire sub pretextul revoluţiei.
La o faimoase dezbatere TV cu candidaţii la Preşedinţie, în mai 1990, Ion Raţiu a făcut o demonstraţie uşor absurdă – şi-a dominat adversarii: Ion Iliescu şi Radu Cîmpeanu, pentru că avea argumente clare şi înţelegea mersul economiei, acolo unde ceilalţi doi recitau pe lângă realitate, sau pentru mulţime. Raţiu a câştigat atunci clar dezbaterea şi a pierdut la fel de clar alegerile. Însă cursul istoriei s-a apropiat cu fiecare an şi după un lung ocol de ideile lui Raţiu. Lumea a început să înţeleagă, că Ion Raţiu vine din trecut, dar duce spre viitor. Era prea târziu pentru omul Raţiu, care a încheiat înainte de a se simţi confirmat.
Volumele de memorie, lăsate în urmă de Raţiu, descriu perfect atmosfera anilor ʼ90 şi vor fi într-o zi reevaluate, aşa cum merită un document de primă mînă. Însă dezamăgirea lui Raţiu nu trebuie exagerată. Ion Raţiu era fundamental un optimist şi ar fi fost mulţumit de întorsătura, pe care au luat-o lucrurile în ţara lui. În mare parte şi într-un fel încă insuficient înţeles, toată această redresare, tot ce-i european, nou şi pozitiv într-o ţară, adesea mulţumită de repaos, i se datorează.
Ion Raţiu a fost un om generos şi fidel până la capăt neamului lui. A deschis teme la început interzise, a răbdat umilinţa publică şi asaltul hoardei, a făcut presă, fără să-i ceară profit sau intrigi, şi s-a ţinut departe de posturile comode. A fost un om al efortului şi al construcţiei. N-a fost un sfânt. Şi bine a făcut, într-o lume care se dă în vânt după sfinţi şi, mai ales, după dreptul de a-i transforma în paravan.
