Unui cercetător viitor al culturii și politicii din primele două decenii post-comuniste ale României îi va fi cu siguranță greu să găsească una din colecțiile de eseuri, purtînd un titlu pe cît de neobișnuit pe atît de ironic, „Poștalionul cu boi”, semnată de regretatul astăzi critic, istoric literar și ziarist de radio Mircea Iorgulescu. O triplă postură plină de semnificație în cazul unei personalități ce a respectat și a știut să îmbine exigențele fiecăreia din aceste, în fond, meserii aparte.
„Poștalionul cu boi” - In amintirea lui Mircea Iorgulescu
Cărțile își au, firește, soarta lor, dar sînt toate șansele ca „Poștalionul cu boi” să rămînă uitată de istorie și istorici:
tipărită într-un tiraj confidențial, la insistențele unui prieten pe cînd autorul era grav bolnav, apărută la o mică editură, practic necunoscută, de provincie, recenzată, după cunoștințele mele, de un singur critic, Gabriel Dimisianu, dar o recenzie neinclusă în arhiva online a „României Literare”, de negăsit în oferta distribuitorilor români pe internet, volumul, s-ar putea spune, s-a născut... mort.
Asemenea unei majorități covîrșitoare a aparițiilor românești, nu este de găsit nici pe site-ul internațional de referință al cărții, pe bookfinder și ale sale 150 de milioane de titluri, unde, totuși, numele lui Mircea Iorgulescu există grație volumului „Celălalt Istrati”.
Și totuși... Și totuși, un cercetător serios al timpurilor recente de pe meleagurile românești, nu va putea face abstracție de cronicile, mărturiile și auto-mărturiile, de observațiile punctuale și incisive, uneori impregnate în umorul britanic al unui Swift, ale autorului „Poștalionului”.
Mircea Iorgulescu nu era un observator oarecare, cum o arată unul din textele sale: „Sînt rare zilele cînd nu apare în abundenta presă românâ cel puțin un articol, un interviu, o notă, un comentariu, o intervenție, un eseu, o propoziție acolo, măcar despre nulitatea culturii române. [...] Și s-ar zice că subiectul are o trecere colosală. Că românii adoră să li se spună asta zilnic, ba chiar de mai multe ori pe zi. [...] Totul e bun pentru alimentarea acestei curioase nevoi de autodenigrare triumfală, orice se preface în dovadă a nimicniciei naționale. [...] Dacă un jurnalist ori un politician străin confundă, spre exemplu București cu Budapesta... asta, sar de îndată barzii veselei nefericiri de a fi români... demonstrează că România e o gaură neagră pe harta lumii și a Europei. Nicidecum că respectivul stă cam prost cu elementarele, totuși, cunoștințe” („Jalnica tragodie de-a fi născut în România”).
Trăind în exil dar implicat intens în descifrarea lumii românești, din atașament firesc la lumea natală, dar și din obligații de jurnalist responsabil, Mircea Iorgulescu era adesea mai receptiv, mai atent, mai sensibil, decît alții la substratul reflecțiilor despre români. Adaptarea și rezistența, observa un scriitor danez recenzat de el și al cărui erou era un personaj în relație cu românii, „n-au fost obligatoriu reacții adverse”. „Mai clar - scrie criticul - adaptarea și rezistența în comunism nu se excludeau, dimpotrivă, una o făcea posibilă pe cealaltă. Chiar se nutreau reciproc”.
Și tot el notează: „Rezistență prin adaptare ?! Ideea poate să pară scandaloasă în România post-comunistă, unde pînă și afirmarea unei «rezistențe prin cultură» a fost ridiculizată feroce. [...] A fost ridiculizată și denunțată mai ales de persoane care s-au adaptat cu o uimitoare viteză la stereotipiile și standardele unui virulent anticomunim postcomunist... făcîndu-l necontenit profitabil. Ceea ce, la urma urmelor, nu e decît o dovadă în plus a virtuților adaptării.”
E greu de negat ideea aceluiași autor (Jens Christian Grondhal) potrivit căruia «rezistența prin cultură» însemna în primul rînd „crearea prin cultură a unui spațiu de libertate interioară, opus exterioarei «hegemonii amenințătoare a prostiei și a uniformității».
„Cenzurile complice”, „Sfidarea cenzurii”, „Intîlnire la «Lenin»”, „Criza de oportuniști”, „O scrisoare pentru viitor” sînt, vor fi, texte, parțial memorialistice, surse de istorie pentru cercetătorul culturii. La fel, probabil, cu distanțarea viitorului, și un scurt text pamflet din 2006 despre un „teribil articol” ce ar fi fost parte a „campaniei actuale de sanctificare a Securității..., devenită post-mortem depozitarul unic și altarul Adevărului absolut, zeitatea în numele căreia mari preoți, dar și călugărași de toată mîna, excomunică sau împart indulgențe cu frenezia dintotdeuna a misionarismului combatant...” („Lupta cu toate sunetele ei”).
Secta slujitorilor „Adevărului absolut” nu l-a iertat și, probabil, pînă cînd cărăușii Poștalionului său nu vor fi înlocuiți, acest incomod Guliver al timpurilor recente va rămîne înlănțuit...
