Ţara va împlini în curînd 20 de ani. Nu e o vîrstă mare pentru un stat, dar pentru oamenii care s-au confruntat cu dezmăţul tranziţiei cele două decenii au fost o veşnicie. Mă uit uneori în oglindă şi-mi trece prin minte gîndul că nu timpul m-a îmbătrînit, ci epoca nesfîrşită a degringoladei.
Realitatea cu amănuntul consemnată de Iulian Ciocan
Remarc că autorităţile se pregătesc serios pentru acest jubileu. Ni s-a spus că pe 27 august vom vedea o paradă militară cum nu s-a mai văzut prin părţile noastre. Banca Naţională a Moldovei a pus în circulaţie o monedă comemorativă dedicată celor 20 de ani de independenţă. Iar guvernanţii, pesemne, îşi pregătesc discursurile garnisite cu sintagme însufleţitoare.
Altminteri, pe palierul simplilor muritori elanul şi optimismul au dispărut demult. Puţini dintre oamenii de rînd vor sărbători cu toată fiinţa Ziua Independenţei. Şi nu pentru că nu vor să fie independenţi, ci pentru că ultimii 20 de ani au fost pentru ei un soi de Ev al Junglei.
Lucrurile se prezintă într-o lumină foarte proastă. Sărăcia pare insolubilă, pe cînd noii moldoveni, care huzuresc, nu pot explica deseori provenienţa averilor impresionante. Cei mai mulţi dintre tinerii talentaţi preferă să rămînă în străinătate. Şi mulţi gastarbeiteri au început a-şi lua familiile şi dau bir cu fugiţii.
Medicina pare o ruină. Dacă nu eşti mare politician sau mare barosan, ai de-a face cu aparatajul uzat, care mai şi emană deseori radiaţii inadmisibile, şi cu medici opaci, chinuiţi de grijile cotidiene. În aceste condiţii, riscul să fii tratat aiurea e mare. Dincolo de recentele scandaluri de la întreprinderile de stat se întrezăresc interese oculte care împiedică reformele. Buldozerele distrug cu nonşalanţă clădirile istorice ale capitalei. Drumurile sînt făcute prost, de mîntuială.
Iar şi mai grav e că luminiţa de la capătul tunelului e ca şi inexistentă. Oamenii cu care vorbesc în aceste zile NU CRED că aici se mai poate schimba ceva. În aer pluteşte izul rînced al fatalităţii. Convingerea că aici nimic nu prinde contur, că totul e nesigur a prins rădăcini adînci în minţile moldovenilor. „Dacă vrei să te simţi om, trebuie să-ţi iei tălpăşiţa de aici!” mi-a spus cu ciudă un coleg de clasă care a emigrat în Canada. Nu ştiu de ce cuvintele astea mi s-au întipărit în memorie.
Aşa stînd lucrurile, marea sărbătoare va fi pentru mulţi o zi obişnuită sau poate un soi de respiro. Iar, în viitor, jubileul de 30 de ani al ţării nici nu va avea cine să-l sărbătorească. Pentru că vor rămîne numai cinovnicii, politicienii, organele de forţă şi... o mînă de pensionari chinuiţi.
