La întrebarea ce este NATO, moldoveanul de astăzi, după ce îşi va aminti ştirile văzute de-a lungul vieţii la posturile ruseşti de televiziune, va avea probabil multe de spus. Ar putea fi aduse în discuţie operaţiunile si victimele din Afganistan, Kosovo, Irak, dar puţin probabil ceva legat de acţiunile umanitare, utilizarea melanjului, instruirea ofiţerilor, alte diferite forme de asistenţă. Am adresat însă această întrebare lui Mihai Carp, șef-adjunct al Secţiei de gestionare a crizelor din cadrul diviziei operaţii din Cartierul Internaţional NATO.
Mihai Carp: „Luând în considerare toate schimbările politice care s-au produs după 1989-1990, astăzi trăim într-o altă lume. NATO nu mai este astăzi o organizaţie care ar avea drept ţintă Uniunea Sovietică, pentru că Uniunea Sovietică nu mai există. Multe sau aproape toate fostele membre ale Pactului de la Varşovia şi ţările din Europa Centrală şi de Est de fapt au devenit membre ale NATO, şi nu cu scopul de a căuta un inamic, dar pentru a se regăsi într-o familie care apără valorile democratice.
Cu MIhai Carp la Bruxelles despre Nato și relația cu R. Moldova
Aceasta organizaţie este o alianţă liber constituită din 28 de ţări democratice, o alianţă colectivă care, în continuare, are ca prim scop apărarea colectivă, dar şi angajamentul de a gestiona crizele şi a apăra interesele colective, când ţările membre ajung la un consens să acţioneze pe plan politic sau operaţional.
Toate acţiunile acestei alianţe se încadrează în rigorile Naţiunilor Unite, ale Cartei Naţiunilor Unite. În anii ʼ90, NATO a trecut printr-o fază de adaptare şi a creat parteneriate cu ţările Europei Centrale şi de Est. După 1990 a avut loc şi prima implicare a Alianţei pe plan militar, care nu a existat niciodată în timpul Războiului rece.
Angajamentul NATO în Balcani a fost primul exemplu când NATO a intervenit militar. De ce? Pentru ca să pună capăt unui război feroce. Apoi, începând cu 2001, NATO şi-a extins raza de operaţiune în afara Europei, Afganistan fiind un bun exemplu. Scopul a fost din nou ca să creeze stabilitate, ca să contribuie la eforturile comunităţii internaţionale de a ajuta guvernul afgan să găsească o oarecare stabilitate. NATO este în continuare activă în Afganistan. Şi de câţiva ani de zile, ne uităm şi la eventuale răspunsuri pe care am putea să le dăm într-un cadru colectiv noilor ameninţări, de exemplu apărarea în domeniul cyber, terorism şi astfel de ameninţări.”
Europa Liberă: Când auzim că toate operaţiunile NATO sunt legitime din punct de vedere internaţional, ce înseamnă aceasta? Cum le-aţi explica cetăţenilor?
Mihai Carp: „În primul rând, fiecare criză sau fiecare operaţiune este diferită. Şi contextul politic diferă de la o operaţiune la alta. În Balcani am avut un mandat clar din partea ONU - să intervenim militar ca să punem capăt războiului din Bosnia şi să trimitem o forţă de menţinere a păcii. Kosovo - acelaşi lucru. A existat un consens în cadrul Alianţei că activităţile regimului Miloşevici în Kosovo în 1998-99 era o ameninţare pentru stabilitatea regională în Balcani şi în sudul Europei în general. NATO a trimis o forţă de menţinere a păcii în Kosovo, care în continuare este prezentă acolo, mult mai mică, nu aşa de mare, dar tot este prezentă pe baza unei rezoluţii ONU, numărul 1244.
Afganistan – acelaşi lucru. În fiecare an, Consiliul de Securitate al ONU reînnoieşte mandatul pentru forţa internaţională de asistenţă în Afganistan, ca NATO să-şi continue mandatul în Afganistan, deşi acum s-a hotărât micşorarea acestei forţe pe termen mai lung, fiindcă scopul principal în toate zonele de criză este să ajungem cât mai repede la o rezolvare şi în al doilea rând ca ţările autohtone, forţele de securitate autohtone să preia responsabilitatea.
Dar trebuie să accentuăm un lucru: toate ţările membre NATO sunt şi membre ale ONU. Unele ţări cheie NATO fac parte din Consiliul de Securitate ONU. Deci, există întotdeauna o convergenţă. Divergenţe mari prin definiţie nu pot exista între aceste organizaţii. În acelaşi timp trebuie să ne dăm seama că organizaţiile NATO, ONU, OSCE, UE – toate aceste organizaţii sunt diferite, fiecare are specificul ei şi ţările membre acţionează în aceste organizaţii cu scopul de a promova nişte interese naţionale sau nişte interese comune.”
Europa Liberă: Când se ia decizia de a se interveni sau nu, cum se acţionează? Vă întreb pentru a înţelege de ce NATO nu a sprijinit, de exemplu, Georgia în conflictul din august 2008.
Mihai Carp: „În primul rând, NATO, fiind o alianţă a unor ţări suverane şi democratice, acţionează sau ia poziţie numai dacă există un consens a tuturor ca această organizaţie să se implice. Şi să se implice nu înseamnă neapărat că trebuie să trimiţi trupe. O implicare înseamnă şi o luare de poziţie. Poate să fie şi un comunicat, nu mai mult. Sau poate să fie o operaţiune deplină, care este hotărâtă tot prin consens de Consiliul Nord-Atlantic.
Consiliul Nord-Atlantic este forumul decizional principal al acestei Alianţe, compus din ambasadorii tuturor ţărilor membre, 28 de ambasadori, şi se discută diferite probleme. Unele lucruri se pun pe agenda alianţei dacă există un consens. Altele lucruri (sunt crize, de exemplu, care nu privesc direct interesele colective ale ţarilor membre) nu sunt discutate aici, la Bruxelles, ci sunt discutate în alte forme. Dar ceea ce este cel mai important lucru este că orice decizie s-ar lua, ea se ia prin consens. Orice ţară are acelaşi vot şi contribuie la acest consens. Dacă chiar o ţară mică, cum este Luxemburgul sau Estonia, nu este de acord cu o anumită poziţie sau cu o anumită luare de atitudine a colectivului, atunci acest consens nu există şi nu putem înainta.”
Europa Liberă: Dar dincolo de agrementul membrilor NATO stau totuşi nişte motive. La acestea v-aş ruga să vă referiţi, ca să fie de înţeles de ce în unele cazuri toate ţările sunt de acord că trebuie să se intervină, iar în altele - nu.
Mihai Carp: „Totul depinde de contextul politic şi, cum v-am mai spus, de specificul crizei. NATO acţionează acolo unde există un consens din partea ţărilor membre să acţioneze colectiv. Deci se poate înţelege că şi ţările NATO au poate poziţiile lor naţionale în această privinţă. Asta nu înseamnă însă că ţările individuale iau hotărâri de sine stătătoare. Totul depinde de interesul colectiv. Şi când există acest interes colectiv şi o bază legală de a se interveni, atunci se ajunge şi la un astfel de consens.
Dar, repet, trebuie să ne îndepărtăm de ideea că această organizaţie caută întotdeauna un motiv să intervină, caută întotdeauna un pretext ca să fie activă pe plan operaţional. Absolut nu este aşa. Şi Libia este un foarte bun exemplu în acest sens. Înainte de începutul lui martie dacă aţi fi întrebat pe cineva pe aceste culoare dacă NATO va deveni activ deasupra Libiei, lumea v-ar fi spus că sunteţi complet pe din-afară. Deci, contextul contează, criza.
Fiecare criză este specifică, ţările membre iau atitudine, ONU iau atitudine. Şi în cazul Libiei, de exemplu, Naţiunile Unite şi Consiliul de Securitate ONU au agreat o rezoluţie care a făcut apel la ţările membre ONU şi la organizaţii regionale ca NATO ca să implementeze această rezoluţie, cu scopul de a proteja populaţia civilă în Libia. De aceea NATO a implementat această rezoluţie.”
Europa Liberă: Se poate înţelege de aici că un atu al Alianţei este că toate deciziile se iau prin consens, că în Alianţă nu dictează generalii, că e vorba de decizia suverană a fiecărui membru...
Mihai Carp: „Mai sunt câteva lucruri importante. Unul ar fi controlul politic deplin care există în interiorul acestei organizaţii. Deci, Consiliul Nord-Atlantic este organul suprem de decizie. Este un organ politic şi toate activităţile militare, fiind ele operaţiuni sau numai exerciţii militare, sunt supuse acestui control politic. Deci, 28 de ţari, de fapt, controlează ceea ce fac
De exemplu, dacă ne uităm la Cartierul General strategic pentru operaţiuni al acestei Alianţe, care se află la Mons, la sud de Bruxelles, la 30 km. de aici, acolo lucrează mii de militari, dar într-un cadru multinaţional. Comandantul suprem este american prin tradiţie, adjunctul lui este european şi apoi se găsesc toate naţiunile în diferite poziţii.
Care mai este un alt atu a acestei organizaţii? Timp de 50 de ani această alianţă este legată nu numai prin valori comune, dar şi prin faptul că aceste structuri multinaţionale ne permit timp de ani de zile să cooperăm, să lucrăm împreună în interesul comun. Ceea ce este totuşi un lucru extraordinar, un lucru interesant, şi un exemplu care nu a fost replicat până acum nicăieri de o altă instituţie pe acest Mapamond.
Deci, există această cooperare colectivă, chiar între foşti inamici, şi aceste structuri ne permit să planificăm împreună, ca ţări membre, să luăm în considerare poate o operaţiune şi să implementăm această operaţiune. Şi cel mai important lucru, aceste structuri ne permit să apărăm interese colective.”
Europa Liberă: Alianţa, se ştie, a trecut prin momente de glorie, dar şi prin altele mai grele. Acum, ce perioadă traversează NATO, în opinia dv.?
Mihai Carp: „Cred că e drept ce aţi spus. Există întotdeauna momente mai bune, momente mai proaste. Există momente când ne confruntăm cu o criză majoră, există alte momente când ne confruntăm cu momente mai liniştite. Foarte important este că această alianţă există de mai mult de 50 de ani, că au existat întotdeauna discuţii aprinse, dar până la urmă s-a ajuns întotdeauna la consens, un rezultat care ne-a permis să mergem înainte şi să ne adaptăm. Este foarte, foarte important. Că suntem o Alianţă care este în continuă adaptare, o Alianţă care are nişte atuuri foarte importante şi aceste atuuri sunt de fapt motivul din care ţările membre consideră că această alianţă trebuie să continue.
Este o Alianţă care a devenit nu numai mai mare din punctul de vedere al numărului de membri, dar o alianţă care care se uită spre viitor şi încearcă să găsească răspunsuri colective la nişte ameninţări foarte, foarte serioase. O alianţă într-o lume care se schimbă şi în care, aş zice, apărarea teritorială nu mai este aşa de importantă.
Mai este un lucru pe care îl cred foarte important de menţionat. NATO trebuie întotdeauna văzută nu în izolaţie de alte organizaţii, dar ca un instrument al comunităţii internaţionale de a confrunta problemele din ziua de astăzi. Nu veţi găsi nicăieri o criză unde NATO este inplicată, dar unde alţi actori nu sunt prezenţi. Întotdeauna veţi găsi şi UE, şi ONU, etc. De ce? Fiindcă fiecare organizaţie are un mandat specific şi prin asta comunitatea internaţională poate avea un efect mai bun.”
Europa Liberă: Există crize în care unii aliaţi participă, dar există altele – în care nu participă. Ce să înţelegem din asta?
Mihai Carp: „Să înţelegeţi că există întotdeauna decizia suverană a unei ţări în primul rând. Chiar dacă se ia o decizie consensuală a ţărilor membre NATO, nici o ţară nu este obligată, de exemplu, să trimită trupe. Dar poate să sprijine în continuare politic angajamentul Alianţei.
Libia este din nou un foarte bun exemplu. Avem 28 de ţări membre NATO, dar avem în momentul de faţă cinci parteneri non NATO care participă în operaţiunea noastră de-asupra Libiei şi în cadrul acestui grup de 33 de ţari există numai 16 ţări care efectiv participă cu militari în această operaţiune. Şi hotărârile naţionale sunt bazate pe mai multe considerente. Există ţari care pur şi simplu nu au mijloacele militare necesare. Sau există consideraţii politice interne foarte puternice care permit sau nu permit unui guvern să ia hotărârea să participe.
Mai există criza economică care, de exemplu, nu este un secret, în momentul de faţă nu permite unor ţari aliate să se angajeze chiar atât cât ar dori. Deci, toate hotărârile sunt naţionale, în multe cazuri o hotărâre guvernamentală trebuie ratificată şi de o legislatură, un parlament naţional. Degeaba hotărăşte guvernul de la Berlin că vrea să trimită 200 de soldaţi în Afganistan, dacă Parlamentul Republicii Federale Germania, Bundestagul nu aprobă această decizie. Deci, sunt multe consideraţii.”
Europa Liberă: Tot astfel se explică de ce în unele operaţiuni aliaţii nu participă, dar participă parteneri ?
Mihai Carp: „Faptul că participă parteneri arată că există un consens politic mai mare în afara Alianţei. Şi din nou v-aş da exemplul Libiei. Acolo participa patru ţări arabe, ceea ce arată că există un consens mai mare politic pentru implementarea voinţei internaţionale şi implementarea rezoluţiei ONU în ceea ce priveşte Libia. Deci, aceste ţări nu au fost obligate să participe, aceste ţari au luat voluntar decizia că vor să participe la nişte operaţiuni militare în sprijinul rezoluţiei ONU. Şi structurile noastre NATO, cum s-au dezvoltat ele în ultimii 15-20 ani, acum ne permit să includem astfel de parteneri.
De fapt, veţi vedea că nu există în momentul de faţă nici o operaţiune NATO care n-ar include parteneri. În Kosovo, operaţiunea NATO a inclus întotdeauna parteneri non NATO. De exemplu Suedia, care face parte din UE, dar nu face parte din NATO. Sau Finlanda, care face parte din UE, dar nu face parte din NATO.
În Afganistan avem cel puţin 13 ţări non NATO care participa la operaţiune. Acum în Libia avem 5 parteneri non NATO.”
Europa Liberă: Dar ce să credem despre faptul că Republica Moldova este un partener care nu participă în aceste operaţiuni?
Mihai Carp: „Moldova este o ţară cu mijloace mai reduse, evident. Este o ţară care joacă un rol strategic important, dar care nu poate de sine stătător acum să se lanseze în mari aventuri. Dar nici nu i se cere. Moldova a luat o hotărâre suverană cât de mult vrea să îşi dezvolte această relaţie, ea doreşte ajutorul alianţei în mai multe domenii şi noi răspundem la cerinţele Moldovei. Parteneriatul pe care îl avem cu Republica Moldova este unul specific, diferit de parteneriatele pe care le avem cu alte ţări vecine.”
Europa Liberă: Dar n-ar avea prea mult de pierdut Republica Moldova de pe urma faptului că a ales să stea ca un simplu spectator?
Mihai Carp: „Eu n-aş face nici o evaluare asupra unei hotărâri naţionale. Fiecare ţară trebuie să hotărască pentru ea care îi este interesul. Dar mi se pare totuşi că lumea în care trăim astăzi, problemele ei sunt atât de complexe şi de aşa natură că numai prin cooperare activă în cadrul unor organizaţii ca NATO sau UE le putem rezolva. Mai ales, cred eu, ţări mai mici trebuie să-şi găsească locul în cadrul unor structuri mai mari, pentru că doar în cadrul unei diplomaţii multilaterale au, de fapt, cea mai bună şansa să-şi apere interesele naţionale. Dacă rămân pe din-afară, vocea lor poate că nu va fi auzită. Dar asta este o apreciere personală.”
